Era undeva pe la ora 6:30 dimineaţa; poate mai bine. Îmi turnasem două pahare de whisky, ambele seci, pentru curaj. Le băusem rapid, dar nu le resimţeam deloc. M-am urcat într-un taxi apoi. Am coborât la Gara de Nord puţin după ora şapte. I-am lăsat ciubucul taximetristului şi am luat-o la pas către peron. Mi-am mai verificat încă o dată biletul, doar să fiu sigur: trenul avea să plece la ora 7:30. Tot ce-mi amintesc apoi este numărul inscripţionat pe acesta: 10981. Şi-apoi locomotiva pufăind.

Nu ştiu unde au zburat cele mai bine de trei ore de mers. Am coborât undeva pe la ora 10:30 în gara din Constanţa. Cerul era întunecat, iar eu… ei bine, eu nu eram obişnuit să cunosc faţa răcoroasă a litoralului. M-am urcat într-un alt taxi. „Unde?” m-a întrebat. „Pe plajă!” i-am precizat eu. N-a mai pus întrebări, doar a pornit-o din loc.

M-a lăsat undeva aproape de nisip, e bine. Lui nu i-am mai lăsat bacşiş, avea tariful mai scump oricum. Era atât de pustiu pe-acolo în extra-sezon. Poate pentru că e luni dimineaţă, îmi spuneam, lumea trebuie să fie la muncă, la şcoală, oriunde altundeva dar nu în oraş la o cafea. Deci eram singurul nebun. Cel puţin pentru moment. Rămânea de văzut, gândeam eu în acele clipe, dacă lucrurile aveau să se îmbunătăţească.

Am luat-o de-a lungul aleii ce cu doar câteva luni în urma exploda de turişti veniţi pe litoral. Ştiam încotro mă îndrept, aveam totul bine pus la punct. Aproape totul. Singurul detaliu de care nu eram încă sigur era, de altfel, şi cel mai important. Am mers aşa câteva minute până ce l-am recunoscut. Nu aveam cum să n-o fac, îmi era imposibil. Balansoarele acelea ce-mi animaseră vara erau tot acolo, bătute de vânt acum, oferind locului un aer doar uşor înspăimântător.

Abia atunci am realizat incredibila greşeală comisă. M-am întors din drum, am mai făcut câţiva metri până să mă liniştesc la loc. Am lăsat 10 lei pe măsuţa joasă şi m-am servit cu unul dintre cei mai frumoşi trandafiri pe care-i zărisem vreodată. Era de un roşu aprins, atât de aprins precum aveau să se încingă obrajii mei în următoarele minute. Dar l-am luat oricum şi m-am întors la balansoar. M-am aşezat undeva aproape de alee, am pus floarea pe măsuţa din lemn şi mi-am comandat un ceai. Mergea ca uns după paharele de whisky şi tot drumul cu trenul.

Mi-am privit telefonul; se făcuse 11 deja, era tocmai bine. Am privit împrejur, către linişte, apoi către trandafirul aşezat la milimetru. Mi-am aranjat gulerul cămăşii, poate din instinct, nu că ar fi avut ceva în neregulă, apoi iar cu ochii în telefon. Abia când mi-am ridicat privirea am văzut-o: detaliul acela ce mă îngrijora până cu doar câteva secunde în urmă, acum mă făcea să tremur pe dinăuntru. M-am ridicat, am luat şi trandafirul cu mine; şi cât mă chinuisem să-l aşez impecabil pe măsuţă. Am zâmbit. Ea însă, ea s-a încruntat la mine. Dar cum ar fi putut reacţiona altfel, când ea ştia că urma să se vadă cu o fostă colegă. Asta trebuia să ştie, nu avea ea habar cine era fosta ei colegă.

„La mulţi ani!” i-am zis, în timp ce-i întindeam trandafirul. Abia atunci a zâmbit. Tremura mai tare ca mine, am simţit asta atunci când mi-a sărit în braţe. M-a lăsat cu floarea în mână, era mult prea ocupată să mă sufoce cu afecţiune. Apoi a luat-o şi a aşezat-o pe măsuţă, exact aşa cum era ea ceva mai devreme. N-am prea vorbit clipele alea; aveam o obsesie în a o privi în ochi, iar ea avea o plăcere în a mă privi făcând-o. Abia apoi, după câteva minute, ne-am aşezat şi am apucat să stăm de vorbă. Ea vorbea, de fapt. Eu o priveam, îi zâmbeam.

Cum ne-am terminat amândoi ceaiurile comandate am plecat de-acolo. Am mai spus-o, era totul planificat în cel mai mic detaliu. Am traversat şi ne-am oprit pe plajă, în buza mării surprinzător de liniştite. Ne-am aşezat pe nisip, doar cu puţin înainte ca valurile să sărute ţărmul. „Spune-mi din nou”, i-am zis eu, „ce însemna numele tău?” „Darul apei”, mi-a răspuns, în timp ce-şi aşeza capul peste umărul meu. Am zâmbit; cred că am şi chicotit cumva, într-un fel tare abstract. „E haios, ştii…” îi vorbeam eu, precum un părinte ce-şi adoarme copilul cu poveşti de dragoste. „Pentru că marea mi te-a scos în cale, iar acum m-am întors înapoi la darul ei cel mai de preţ…”

Ea a plecat apoi, s-a dus la liceu, acolo unde trebuia să fie îmbrăţişată şi de restul colegilor ei. Eu m-am întors înapoi în balansoar; am trecut din nou la whisky. Scriu rândurile astea ameţit atât de valsul dulceag sub care dansează balansoarul, dar şi de băutură. De ce le scriu? Pentru că m-am confruntat în ultimele zile cu o dorinţă puternică de a scăpa de imposibil. Pentru că trebuie să-mi propun mie însumi să fiu mai presus decât oricare limită mi s-ar arăta la orizont. Pentru că scriind articolul ăsta am convenit eu că este cel mai frumos cadou pe care i l-aş putea face cuiva plecat la vreo 250 de kilometrii depărtare. Pentru că una dintre cele mai dragi melodii mie, de care mă bucuram pe vremea când Dana Rogoz era Abramburica iar Marian Râlea era Abracadabra, una dintre melodiile pe care am ascultat-o cu o plăcere terifiantă vara asta, spune aşa: Eu pot! Eu sunt magician! 🙂