Malaezu.ro

Behind the scenes: cealaltă perspectivă a jocurilor de escape room

Context: am fost la o mulțime de jocuri de escape room și m-am bucurat mai de fiecare dată de o senzație nouă, aparte; căci ăsta e farmecul lor, majoritatea dintre ele reușesc să vină cu ceva nou, un detaliu cât de mic care să atragă. Prin mai făceam camera Secret Society, de la The Codex, și-mi exprimam încântarea aici, pe blog. A rămas până în ziua de azi una dintre preferatele mele. În weekend m-am întors la The Codex pentru a vedea ce se întâmplă de cealaltă parte a ușii, care sunt trăirile pe care le încearcă cei care mă urmăresc pe mine pe camere în timp ce eu bâjbâi înăuntru căutând evadarea. (sursa foto)

Colegii exploratori Emil, Șerban și Irina s-au aliat cu escapiștii de la Exitus (Diana și Alexis) și au reușit să spargă orice tipar al camerei. În 38 de minute au realizat un record imposibil de bătut, s-au mișcat excelent și au șters pe jos cu timpul meu de 90 de minute. Dar nu asta e povestea, căci dacă vreți să aflați mai multe detalii despre cameră, despre cum m-am descurcat eu sau ei, sunt mai multe articole care să explice asta.

Am să sar direct la momentul în care se închide ușa în spatele echipei ce tocmai pășește în Secret Society. Primul impact e un „woaa” rostit la unison de câțiva jucători. Apoi fiecare se duc în câte o direcție. Deși vorbim de o împărțire a teritoriului ușor haotică, senzația e că cei cinci stabiliseră deja cine încotro să meargă; sau poate doar s-au înțeles din priviri. În tot acest timp (și în minutele ce urmează) eu aveam să-i urmăresc pe camerele de supraveghere aflate în încăpere.

Dincolo de ușile închise îi poți auzi strigând unul la celălalt: „ok, deci eu am găsit asta aici!” „Iar aici mai e și chestia asta!” Numesc cu voce tare fiecare detaliu din cameră atât pentru a atrage atenția coechipierilor cât și pentru a memora ei ce și unde au găsit. Imediat după încep să apară părerile cu privire la primul puzzle ce-ar putea fi rezolvat în cameră; iar apoi modalitatea cu care ar putea fi rezolvat. Sunt cinci oameni, vreo doi, uneori chiar trei își exprimă ideile, simultan sau pe rând. Ceilalți tac și ascultă.

Se stabilește o ordine a posibilelor soluții și se încearcă pe rând. Aici se schimbă rolurile. Cei care mai înainte doar ascultau, acum pun în aplicare gândurile dezbătute anterior. În timp ce acela ce-a venit cu ideea dă indicațiile, alți colegi privesc împrejur în cameră, gândind următoarele mutări, anticipând următoarele enigme.

11705306_680492055418222_6152277600337797367_n

Având în vedere timpul de evadare obținut în final, se poate spune că strategia a funcționat. Continui să-i privesc pe monitor încercând să-mi dau seama ce fac și cum gândesc. Se complică, spun eu, știind deja care-i rezolvarea corectă. Între timp colegii lor, aceia care nu participă la rezolvarea puzzle-ului, continuă să cerceteze camera. Dacă ești atent la privirile și gesturile lor, îți dai seama atunci când au găsit (sau cel puțin cred c-au făcut-o) ceva folositor. Acum însă, spre deosebire de primele minute de joc, tac. Acum nu mai atrag atenția, ci își lasă colegii să lucreze.

Puzzle-urile evoluează, jocul avansează în poveste. Apar noi momente de uluială, strigăte fericite și exclamări mândre atunci când realizezi că totul merge așa cum îți dorești. Nu se așteaptă la ce urmează să se întâmple, iar reacțiile lor sunt cu atât mai frumoase; trăiesc jocul, se bucură de el. Lucrează în echipă, însă nu am putut să nu remarc un detaliu fascinant: bărbații vor alege mereu să susțină ideea unei femei în favoarea unuia ce aparține semenilor lor. Am remarcat asta de mai multe ori, chit că uneori s-a dovedit a fi decizia corectă, alteori nu.

Nimeni nu bociferează atunci când nu este urmat în gândire. Cu toții fie așteaptă acel moment în care să poată afirma cu mândrie că, da, „v-am spus eu!„, fie tac atunci când jocul continuă perfect și fără implicarea lor. Un lucru cel puțin interesant se întâmplă atunci când îi văd și îi simt aflați în impas. Îi urmăresc pe cameră și-mi spun că urmează să ceară un indiciu, că s-au blocat. „Băi, băi, băi, stai așa!” Nu știu dacă aveți habar de acea bâlbâială menită să atragă atenția. Nu e orice fel de repetiție, ci una care exclamă o idee. Da, unui jucător i-a venit ideea, își face colegii atenți și o explică exact în timp ce o pune în aplicare. Ca-n filmele cu detectivi.

Vă mai aduceți aminte de momentele acelea incipiente în care cercetau camera? Treptat ajung să le folosească, rememorează tot ce-au văzut și fac asocieri nebănuite: unele potrivite, altele nu. Foarte rar ajung să se blocheze la un puzzle, dar nici atunci nu stau foarte mult. Preferă să ceară indiciu decât să zăbovească. Constată c-au făcut o greșeală și că, de fapt, totul avea o rezolvare foarte simplă. Mereu se întâmplă asta.

Se află la puzzle-ul final și sunt conștienți de asta. Îi pot auzi spunând: „hai, hai, mai repede!” De un singur lucru nu erau conștienți, iar asta mă făcea să zâmbesc: urma să realizeze un record greu de doborât. Reușesc. Ies din cameră, iar primul lucru pe care-l spun e „cât timp?„. Află c-au făcut record și se bucură de parcă l-au găsit pe Batman într-un ou Kinder. „Foarte tare!„, spun ei. „E foarte tare!

A, și încă ceva:

11059739_723427144428237_131284408009210441_o

Despre 

Blogger aici, social media editor la Kooperativa 2.0, un geek desăvârșit, amator de filme și seriale și fan Arsenal; în timpul liber mai sunt și student la comunicare.

1 Comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *