Malaezu.ro

Bucureştiul Nimănui

Eram pregătit să scriu articolul ăsta de cu o seară înainte; aveam textul, mentalitatea, perspectiva, voinţa, dorinţa, îmi lipsea doar puterea de a-mi ţine ochii deschişi. Era târziu când mă năpădeau astfel de gânduri. Între timp s-au mai întâmplat lucruri, pentru că trăim într-o capitală aflată într-o permanentă stare de update. Nimic bun în asta, dacă mă întrebaţi pe mine, pentru că noile versiuni spre care se îndreaptă Bucureştiul sunt mai rele ca noul iOS 7, sunt pline de bug-uri.

Cu cât ies mai des prin Bucureşti, cu atât realizez cât de mult îmi place să stau în casă de fapt. Iar asta e trist pentru un individ aflat în plină ascensiune socială. Da, am dat dovadă de o modestie ieşită din comun chiar şi pentru mine aici. Mă înconjor de o stare de bine, atâta tot. Două mari idei vreau să abordez, iar cum am mai zis-o, prefer să scriu doar privind către imagini ce-mi sunt proaspete pe retină, nu texte informative citite pe un site, ori pe burtiera Antenei 3. Vreau să lovesc un oraş, iar dacă tot intenţionez să dau în el, măcar s-o fac în cunoştinţă de cauză.

Pokemoni; Digimoni; Câini Maidanezi

Hai să încep cu o temă pe care am mai abordat-o o dată, mai pe larg, aici: câinii maidanezi. Stimabili câini ce doriţi să mă atacaţi, stau în Pantelimon. Din câte am observat, şi voi vă petreceţi timpul tot pe-aici. Dacă vreţi să ne cunoaştem, vă invit la un pahar de antigel. Nu sunt sigur că îmi va răspunde vreunul, însă am încercat şi eu. Am auzit şi teorii conform cărora câinii pun la cale o revoluţie şi vor provoca atacuri în masă în zone cheie ale Bucureştiului. Şi când te gândeşti că lumea râde la filmuleţele cu Hitler de pe Youtube, se pare că potăile chiar le iau în serios.

Acum, trecând la lucruri mai serioase decât ironia tristă la care ne pricepem toţi, bloggeri sau nu, am văzut de foarte curând două haite de căţeluşi „motivaţi să ucidă” mai ceva ca Gerard Butler în filmul cu acelaşi nume. Băi, aveau aşa nişte ochişori mici şi cristalini, nişte băluţe d-alea mucoase printre colţii ce străluceau sub razele lunii, adevărate flocoşenii patrupede. Pokemoni la evoluţie, nu alta. Cică să ieşi şi tu din casă, sub oricare pretext idiot, păi îţi vine să-ţi iei după tine pachetul de cărţi Duel Masters, că numai ăia te mai pot salva dacă dai de drăgălaşi.

Proteste în Ţara Protestelor

La ora la care scriu articolul ăsta au loc nu mai puţin de patru proteste (cunoscute de mine) în Bucureşti. E unul la CCR (ăia de au zis că-i constituţional să omori jigodiile câinii maidanezi), mai e unul în faţa Palatului Parlamentului, nu ştiu exact ăia ce vor, dar e cu pancarde, cu megafoane, e posibil să fie şi un concert LaLa Band ceva mai târziu; şi să cânte Alex Velea în deschidere. Cică iară protestează aia cu Roşia Montană (pe pagina de Twitter a lui Nor Negru am dat de următorul text: Dacă-mi pun vreodată dinţi de aur, îi curăţ cu scobitori sau cianură? atâââââât), nu înţeleg dacă-s pro, contra, sau doar s-au pus toţi acolo să apară pe Kanal D. Mai e o miniatură de protest, un d-ăsta fătat prematur, în faţa Ministerului Sănătăţii, unde nişte cică-medici îşi cer nişte drepturi. „Medicii din Satu Mare nu vă vor la guvernare!” Parcă aşa ziceau. Iar cei de la guvernare vă cer să strigaţi mai tare! Adaug eu.

Aoleu, era să uit, bicicliştii mai protestează şi ei? Sincer, cu ăştia n-am nimic, adică sunt pro-biciclete, dar dacă mai prostestează mult s-ar putea ca Ponta să pună taxă de mediu şi pe bicicletă. Să vezi atunci caterinca de pe lume când vor fi ei obligaţi să-şi înmatriculeze bicicletele. Şi să vezi când o să-i ia radarul ce o să mă prăpădesc de râs. La Metrorex, CFR şi Poşta Română văd că e mai linişte. Probabil că cei de acolo aşteaptă să vadă dacă va mai rămâne cianură după protestele de la Roşia Montană, pentru a putea confecţiona şi ei materiale. În altă ordine de idei, sunt profund surprins că e primul an, după multă vreme, în care n-am început şcoala cu nişte proteste. Nu tu profesori în stradă, nu tu sindicalişti cu gura mare, nu tu elevi gălăgioşi… Chiar că se duce dracu’ învăţământul în ţara asta; e păcat.

P.S.: După o săptămână de la schimbarea taberelor mai ceva ca Regele Mihai în Al Doilea Război Mondial, am ajuns şi eu la constatarea că nu o să mai am de a face cu matematica (aia inutilă din liceu, nu aia necesară în viaţă) pentru ceva vreme… cam o viaţă de om, aşa. Profund dezamăgit de ideea existenţei unei astfel de posibilităţi, mi-am aşezat fundul la o nouă, poate ultimă, oră de mate. Accentuez încă o dată ideea cu „după doar o săptămână”. N-am înţeles nimic. Mai rău, eram pe aceeaşi lungime de undă cu aceia ce încă n-au abandonat mişeleşte lupta. Poate că am să scriu cândva şi despre asta; atunci când voi ştii ce ar trebui să scriu…

Despre 
Blogger aici, konstructor la Kooperativa 2.0, dependent de social media, fan Arsenal și amator de filme și seriale. În timpul liber mai sunt și student la Relații Publice.

0 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *