Malaezu.ro

Bucureştiul Sub Asediu

E al doilea articol pe care îl scriu pe tema asta în decurs de câteva zile; din nou precizez că nu e vorba despre Roşia Montană. E despre chestiile astea drăguţe cu prima zi de şcoală, începerea unui nou an, etc. Nor Negru zice o treabă interesantă: „dragi boboci de clasa întâi, zilele astea se scriu ştiri despre voi. Ne revedem peste 12 ani, când se vor scrie glume.” Cam aşa se întâmplă azi într-o ţară a miştoului etern, un popor ce fascinează tocmai prin subtilitatea cu care îşi alege ironiile zilnice.

Era o coadă teribilă la ghişeul RATB dimineaţă; de fapt era aşa la fiecare ghişu pe care le-am văzut. Numa’ puştimea, toţi încercau să încarce cardul înainte să-i prindă controlorii care circulă oricum în prima şi ultima zi de şcoală, şi de sărbători. Fix când n-are lumea abonament pe nenorocirea lor de serviciu. Copii, tineri, mai mici, mai mari, mai maturi, şi mai copii, toţi se îndreptau către poarta ce le deschide viitorul; dacă poţi numi aşa un început de an şcolar. Sau poate mai e cineva pe-aici care încă speră că scoala este cheia unui destin grandios. Poate doar pentru un „Nea’ Lucică”, paznicul şi omul bun la toate într-un liceu, şcoala să poată fi confundată cu destinul. Pentru restul e doar un capitol al vieţii ce necesită a fi lăsat în urmă după ce pui ochii şi mâinile pe diploma de bac.

Sunt adeptul diversităţii, poate de-aia mi-am decis schimbarea. Plec dintr-un loc, ajung în altul, când mă plictisesc plec iar. N-am resentimente şi păreri de rău despre pagubele ce le-am lăsat în urmă, mereu apare cineva care să le repare. Vorbeam cu cineva şi-mi zice că prea eram pus sub un şah ameninţător. I-am zis că îmi calculez mutările în aşa fel încât, nu doar să scap de mat, ci să preiau conducerea jocului. Sunt fascinat de feţele noi, mă intrigă la culme, şi dacă aş avea posibilitatea mi-aş pierde absolut fiecare zi din viaţă pe un fotoliu comod, cu o cafea alături, un pix, un carneţel şi un reportofon. Aş asculta hipnotizat poveşti de viaţă, fără întrerupere, câte una pe zi; aş lua notiţe, aş trage concluzii, aş formula întrebări şi aş crea emoţii.

A fost o primă zi de şcoapă atipică. Diriga, care nu-mi mai e dirigă, a ieşit cu colegii mei, care nu-mi mai sunt colegi (n.r. de clasă) la un suc. Sucul a fost şi bere, pentru câţiva. E un first time pentru toate. A fost ciudat să privesc în spate şi să nu mai văd aceleaşi mecle zâmbăreţe, dar am văzut altele la fel de vesele. A fost ciudat să aflu că nu mai încep anul (precum precedenţii trei) cu mate, de marţea la prima oră. Da, chiar, eu nu mai fac mate deloc? Băi, o să uit să număr… era singurul lucru pe care îl făceam cum trebuie la materia aia. Oamenii noi pe care i-am cunoscut sunt super. Atât de super încât nu prea mai ştiu cum îi cheamă :)).

M-am simţit toată ziua, încă mă simt, ca un boboc. Cred că mă simt mai bine ca atunci când chiar aveam eticheta asta. Mă simt naiv, mic, neînsemnat, şi-mi place al dracului de tare. Îmi plac oamenii simpli, frumoşi, oneşti, tocmai pentru că sunt atât de diferiţi de mine. De la ei învăţ cum să mă bucur, ei învaţă de la mine cum te poate maltrata matematica în trei ani de zile. Sunt atât de multe lucruri diferite ce se aseamănă atât de tare. Mi-era dor să mă simt atât de confuz, de dornic de a fi o ţintă vie într-o masă deja omogenă. Am constatat că există două percepţii pe care oamenii le au asupra mea: sunt aceia ce mă privesc ca pe un ciudat pentru că nu mă cunosc de fapt, şi aceia ce mă privesc ca  pe un ciudat tocmai pentru că mă cunosc prea bine.

Am văzut azi numai feţe cunoscute, şi m-am bucurat de toate, după o vară de secetă socială. Am realizat că centrul vechi e suprapopulat în perioada asta a anului. Nu suport văgăuna aia de Vale a Regilor, mirosul îmbâxit ce circulă pe acolo, oamenii sunt cam deplasaţi, iar atmosfera tinde către o altă limită a dubiosului faţă de cea de care mă lovesc eu zilnic. De fiecare dată când intram acolo hotărât să mă aşez la o masă, o ocoleam, traversam şi ieşeam pe partea cealaltă. Şi într-un final, după ani grei de chin şi negare, m-am aşezat. Rămân la aceeaşi părere, însă nu-i condamn pe cei ce-şi consumă timpul prin zonă. Nu mi-aş duce iubita acolo vreodată. Am stat iară cu noii boboci, sunt mai ok a doua oară faţă de prima. Erau emoţionaţi, tupeişti între ei, timizi cu mine. Aşa se întâmplă mereu, eu oricum am o reputaţie proastă, deci e ok.

Concluzia e că au ocupat oraşul. Elevii, toţi, de la mic la mare, de la ăia de o au pe mami alături la clasa întâi, până la afurisiţii ca mine care îşi beau de milă pe Lipscani, că-i aşteaptă un bac în vară. Deci şi eu am contribuit la ocuparea oraşului, asta aşa, pentru ăia care zic că românii n-au iniţiativă, voinţă, ambiţie. Uite că se poate. Ce Roşia Montană, atunci când se adună toţi liceeni prin pub-uri, şi încă alţi d-ăştia mai micii prin Mc-uri, abia atunci înseamnă implicare. Iară extratereştrii care atacă în fiecare, dar în fiecare film american, New York-ul, să vină, tată, în capitala României, dacă au tupeu. Să vadă ei preţurile la noi, să vadă galeriile de pe la Steaua, Dinamo, să dea nas în nas (hai să zicem că e o rasă extraterestră cu nas) cu câinii maidanezi, păi pleacă ei de tot din Calea Lactee, se duc şi-şi campează cortul intergalactic pe alte meleaguri. Dar să nu vadă femeile, româncele, că atunci sigur ar rămâne o perioadă! 🙂

Comentarii

comments

Despre 
Blogger aici, social media editor la Kooperativa 2.0, un geek desăvârșit, amator de filme și seriale și fan Arsenal; în timpul liber mai sunt și student la comunicare.

0 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *