Malaezu.ro

Am văzut filmul Christopher Robin, prima ecranizare live-action a celebrului personaj Winnie the Pooh

În copilărie aveam colecția completă de jucării cu personajele seriei Winnie the Pooh de la Happy Mealurile McDonald’s. Știam tot ce putea ști un copil fără acces la internet despre jucăriile alea: despre apetitul lui Winnie, despre arcurile din coada lui Tigger, despre stilul morocănos al lui Eeyore și despre trăsăturile fricoase ale lui Piglet, pe care-l asemănam adesea cu Scooby-Doo.

Una dintre primele mele (aș putea să le denumesc) scrieri avea la bază personajele astea; cred că eram undeva în școala primară, perioadă în care eram capabil să inventez noi povești, însă nu și noi personaje, astfel că ceea ce încercam să compun pe vremea aia pornea de la munca altora.

N-am mai auzit nimic de Winnie the Pooh o bună perioadă. De fapt, cred că-s fix ca Christopher Robin, copilul care crește și își lasă în urmă jucăriile în favoarea unui stil de viață corporatist. Apoi am văzut filmul Goodbye Christopher Robin, un biopic super mișto cu Domhnall Gleeson și Margot Robbie, părinții copilului amintit anterior. E de văzut, că-ți prezintă niște detalii din spatele scenei, ca să zic așa, despre momentul în care au fost create personajele astea de către A.A. Milne.

Apoi am văzut filmul în sine, Christopher Robin, care duce povestea mai departe, în perioada în care protagonistul e matur și are parte de o revedere cu prietenii copilăriei sale; spoiler: din toată ecuația asta doar Robin e cel care a crescut, restul personajelor sunt fix la fel cum (sper că) ți le amintești.

Ce vreau să subliniez e faptul că Disney nu mai face clasicele „filme pentru copii” de ceva timp; adică face și d-alea, dar cred că undeva începând cu Big Hero 6 acum vreo doi ani, animație care a și luat un Oscar, a trecut la o altă nișă. Am văzut multe filme bazate pe povești clasice care veneau cu o abordare matură, plină de metafore, filme la care cei mici se pot uita cu plăcere, dar din care cei mari pot înțelege mai multe și le pot aprecia într-un stil diferit.

E fix cazul lui Christopher Robin, care te trece prin niște stări de-ți vine să zâmbești cu ochii umezi. Te uiți la Ewan McGregor cum relaționează cu niște jucării și realizezi c-a trecut viața pe lângă tine degeaba, îți aduci aminte de prietenul ăla imaginar din copilărie și te întrebi ce-o mai face acum. Îl vezi pe om cum se bate cu niște monștri fictivi pentru a impresiona niște plușuri fictive și înțelegi că viața e mult mai simplă atunci când îți propui să fie. Plus că îl auzi pe Winnie cum îți scoate în față replica aia care a devenit citat motivațional pe Facebook: „People say nothing is impossible, but I do nothing every day.

Christopher Robin e un film atât de mișto încât ți-l recomand să-l vezi prima oară singur, ca să poți să te manifești așa cum trebuie și să înțelegi ceea ce trebuie din el, apoi încă o dată cu un copil alături – sigur ai o nepoată, un verișor, un prieten care are o soră mai mică – pentru a observa și perspectiva cealaltă.

Tagged in:,
Despre 
Blogger aici, social media editor la Kooperativa 2.0, full-time geek, amator de filme și seriale și fan Arsenal; în timpul liber mai sunt și student la social media.

0 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.