Malaezu.ro

Cum am devenit fan al seriei „Maze Runner”

Anul trecut cam prin aceeași perioadă vedeam pe marele ecran Maze Runner, primul film din ceea ce se anunța o trilogie de succes. Eu, fan înrăit al vrăjitorului Potter, tot caut de ani buni acel fenomen care să-l întreacă. Am încercat cu Hobbitul, cu Jocurile Foamei și am avut așteptări deosebite de la Al șaptelea fiu. N-am găsit încă un înlocuitor pentru Harry, însă povestea lui Thomas, începută în Labirint, pare a se apropia cel mai mult.

Tot referitor la prima parte a seriei, deși mi-a plăcut direcția și abordarea, n-aș putea spune că m-a dat pe spate. Continuarea sa, The Scorch Trials, vine cu un plus evident, făcându-mă să-mi doresc să văd care e sfârșitul aventurii. N-am citit cărțile, am înțeles că din punctul de vedere al cinefilului e mai bine așa, căci apreciază mai mult filmul. Film pe care, desigur, l-am apreciat și eu. Dar în fond, nu mereu se întâmplă așa? Oricât de mult ai vrea, la un moment dat simți nevoia să adaptezi o poveste scrisă pentru efectele cinematografiei moderne, pentru că d-aia îi zice, mă repet, adaptare.

Continuarea evadării din Labirint începe cu un ritm alert care nu-ți prea oferă timp de gândire cu privire la legăturile dintre acesta și filmul precedent. Adică ar fi o idee bună să-ți aduci aminte unde s-a terminat primul film înainte să înceapă cel de-al doilea. Și totuși tocmai această acțiune complexă reprezintă un plus al producției, mai ales dacă ținem cont că și prima parte începe tot într-o manieră ambiguă. Dar odată ce ne (re)familiarizăm cu personajele și le înțelegem trecutul și obiectivele, ne este mult mai ușor să-i urmăm în aventura ce urmează.

Scăpați din labirintul celor de la R.A.U. (W.C.K.D.), Thomas (Dylan O’Brian) și ai lui se găsesc captivi într-o nouă închisoare. Ademeniți de Janson (Aidan Gillen) cu promisiunea unui nou început, însă ajutați mai degrabă de apariția lui Aris (Jacob Lofland), aceștia descoperă că paradisul promis nu este nici pe departe în interiorul facilității în care se află.

Dincolo de această intrigă, Thomas își conduce prietenii într-o evadare intensă, nu doar dintr-o închisoare creată de om, ci mai departe, dintr-un pustiu apocaliptic desăvârșit. Apariția celor infectați, acești zombie ai universului imaginat de James Dashner, reprezintă partea mea preferată a poveștii. Pop-up-urile își lasă amprenta pe retina mea, captându-mi atenția în repetate rânduri, în timp ce fuga continuă a tinerilor protagoniști m-a ținut în permanență conectat.

Mai simplu spus, puștii au de înfruntat mai mulți inamici, uneori pe rând, alteori simultan, având de trecut peste probele de foc oferite de natură, de cadavrele care se plimbă (sau aleargă, mai degrabă) printre ei, de echipajele W.C.K.D. ce vor să-i readucă în facilitatea lor dar și, bineînțeles, de ceilalți supraviețuitori care încearcă să se folosească de ei; într-un fel sau altul.

Odată cu sfârșitul celor 130 de minute (știu că pare mult; nu e) de film, îmi doresc mult mai mult ca în urmă cu un an să văd continuarea. Poate că Maze Runner nu se ridică la emoțiile trăite de mine în vremea poveștilor lui Rowling, însă cu siguranță această a doua ecranizare m-a făcut un fan al seriei. You earned me, cum ar veni. Filmul a apăru deja în cinematografe, distribuit de Odeon Film, deci vă puteți duce oricând să-l urmăriți pe marele ecran.

Despre 
Blogger aici, social media editor la Kooperativa 2.0, un geek desăvârșit, amator de filme și seriale și fan Arsenal; în timpul liber mai sunt și student la comunicare.

1 Comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *