Malaezu.ro

Episodul IV: Publicului Meu

Alexandru Ion ştie să nuanţeze cu subtilitate aspectele unei realităţi în măsură să sugereze  „viaţa într-o cutie de carton”, lamentabilă şi întristătoare datorită nimicniciei şi mediocrităţii exprimate. Romanul „Viaţa Într-o Cutie de Carton” este povestea unui erou care refuză să se mistifice. – Marin Iancu

Am tot scris, vorbit, explicat, uneori chiar şi desenat tot felul de lucruri din spatele romanului. Niciodată nu am menţionat însă cum arată viaţa post-publicare. Asta pentru că arată exact la fel, plus sau minus câteva detalii cărora eu personal nu le dau importanţă. Desigur că e plăcut să te strige lumea în public cu „ce faci, scriitorule?”, dar compensează ideea aia deplasată cu faima care ţi se urcă la cap. Fals! Succesul ţi se urcă la cap dacă eşti instabil psihic. Altfel puteţi duce o viaţă foarte frumoasă împreuna.

Am fost pe la sfârştiul lui mai, deci acum destulă vreme, invitatul a două evenimente culturale. Scriu despre asta acum pentru că am evitat să-mi promovez activităţile de autor până de curând. Nu dintr-o teamă, sau vreo ruşine, ci doar pentru că am ales să păstrez o graniţă între cele două proiecte pe care le-am dezvoltat: blogul personal şi romanul „Viaţa Într-o Cutie de Carton”. Ai putea spune că într-o parte sunt Malaezu, iar în cealaltă Alexandru Ion. Sunt total şi exact aceeaşi persoană. Pe 10 mai am fost invitat să îmi lansez cartea cu ocazia Zilei Colegiului Naţional „Iulia Hasdeu”, în timp ce pe 21 aceeaşi lună am promovat-o în cadrul Casei Corpului Didactic Ilfov, în Braneşti, cu ocazia Săptămânii CCD. Am să povestesc cele două experienţe în paralel, tocmai pentru a se putea înţelege mai bine diferenţele dar şi asemănările dintre acestea.

Cu o atmosferă mai mult decât degajată, cu multă lume veselă şi dornică de frumos, dar cu multe emoţii, aşa a început prezentarea de la liceu. Platouri umplute cu fursecuri, o sală de clasă amplasată undeva într-un demisol şi nişte afişe de ademenire a audienţei împrăştiate prin liceu. O relaxare combinată cu o siguranţă ieşită din comun ce alungau toate grijile şi emoţiile. În timp ce de cealaltă parte, dincolo de graniţele Bucureştiului, ne întâmpină un decor ceva mai extravagant, o sala puţin mai mare, dar aceleaşi platouri cu pişcoturi şi suc aflate pe fiecare masă. Şi totuşi aceeaşi stare de spirit degajată, cu un plus venit de la aerul curat de ţară (nu am jignit Brăneştiul, ci din contră). Există totuşi, în ciuda unor asemănări de decor evidente, un detaliu ce schimbă radical perspectiva asupra celor două situaţii: audienţa.

Cel mai important lucru de care se poate bucura cineva, oricine, în viaţa profesionala, este aprecierea publicului. Că eşti scriitor, blogger, arhitect, că eşti avocat sau politician, programator sau instalator, nu ai nimic până ce nu capeţi recunoaşterea mulţimii cu care lucrezi, sau pentru care o faci. Am mai spus-o şi mă repet, fără o audienţă strict necesară nu poţi exista în societatea noastră. Nu o audienţă plătită, nu oameni care sunt puşi să te aplaude la comandă, ci un public direct, sincer, acid în păreri. Iar aici suntem pe drumul cel bun, cel puţin în mediul online unde libertatea de exprimare este, momentan, destul de mare. Să nu deviez. În timp ce demisolul de liceu se umplea pe minut ce trecea cu tineri, cu adolescenţi dornici să fie acolo, să afle ceva, orice, să fie impresionaţi, adolescenţi în căutarea unui model pe care nu îl vor găsi niciodată, în Casa Corpului Didactic din Brăneşti nivelul de cultură, de maturitate, dar şi de critică devenea din ce în ce mai copleşitor. Voi vorbi despre cum afectează treaba asta – publicul – mentalitatea şi discursul unui autor; sau poate e valabil doar în cazul meu. Pe rând.

Mentalitatea pe care o am este în mare măsura aceeaşi şi este foarte greu de schimbat şi influenţat. A fost, mărturisesc, o morişcă imensă de gânduri şi păreri, până nu de mult, însă a devenit puţin mai stabilă în ultima vreme. Mentalitatea mea ca şi persoană. Ca şi scriitor însă, de orice natură, de beletristică sau blogging, mentalitatea mea este influenţată în mare măsură de audienţa de care mă bucur. Asta pentru că iau câte ceva din fiecare vorbă bună, şi puţin mai mult de la critici. Sunt într-o continuă încercare de perfecţionare şi totodată sunt de părere ca voi, cititorii, sunteţi principala mea metodă către evoluţie. Prefer, în acelaşi timp, o audienţă cultă, citită, o audienţă de pe urma căreia să pot învăţa ceva, deci o audienţă pertinentă.

Discursul pe care un om, oricare om, este capabil să îl creeze în ziua de azi poate spune în mare măsură, cu o marjă foarte mică de eroare, ce fel de persoană este acesta. Vorbim aici de coerenţă, de logică, de vocabular, de capacitatea de a forma şi implanta idei masei de oameni ce ascultă sau citeşte cuvintele tale. Dar vorbim în acelaşi timp despre o flexibilitate necesară oricărui individ dornic de a forma opinii; pentru că modul în care te adresezi unui copil rătăcit de şaisprezece ani diferă de abordarea pe care ar trebui să o ai atunci când priveşti în ochi un om trecut prin viaţă. Apar astfel două personaje aparent distincte, însă cu origini comune.

Primul dintre ele este, doar în aparenţă, puştiul arogant, înfumurat, cunoscător al unui succes prematur, dar sigur pe el, pe abilităţile sale şi pe viitorul în care crede. Este un personaj creat de voi, de publicul format din zeci de elevi aflaţi în căutarea aceluiaşi lucru: succesul etern. Pentru că ei nu au nevoie de diplomaţie, nu au nevoie de cuvinte blânde şi de mesaje de tipul politically-correct. Ei au nevoie de un mesaj simplu, concret, transmis impecabil nu prin vorbe goale, ci prin fapte. Au nevoie să privească spre un personaj care crede în ceea ce spune, care a trăit acele cuvinte. Nu sunt un tip arogant din fire, la fel cum nu sunt nici de o prea mare diplomaţie. Sunt direct şi rece, pentru a putea transmite mesajul în care cred. Iar pentru cine nu a înţeles încă la ce personaj mă refer, este vorba de autorul, dar mai ales tânărul prezent în demisolul din liceu, cu ocazia zilei acestuia. Atât pentru cei prezenţi acolo, dar şi pentru voi, restul, vă rog să nu căutaţi în mine vreun model, din oricare punct de vedere, pentru că nu sunt.

Acum, cel de-al doilea personaj de care m-am ciocnit a fost puţin mai profesionist decât sunt eu de fapt. Pentru că, aşa cum am mai spus-o, o cerea audienţa. Nivelul ridicat de cultură ce mă înconjoară mă obligă să încerc cât de mult pot să aspir către aceleaşi idealuri intelectuale. Să las deoparte aroganţele adolescentine în favoarea unor vorbe ceva mai înţelepte, să renunţ la nonşalanţa care mă acaparează uneori pentru o implicare ceva mai profundă. Mă regăsesc în fiecare dintre măştile pe care le port, nu de nevoie ci de plăcere, cu fiecare oportunitate ivită. Asta pentru că îmi place complexitatea.

În următorul articol vă propun un exerciţiu de imaginaţie inedit; vă lansez de asemenea şi o provocare. Vă voi oferi câteva variante de conţinut pentru o cutie de carton, demne de a simboliza viaţa ce sălăşluieşte în interiorul acesteia. Poate o scrisoare? o poza? o armă? poate nimic? Adevăratul secret din interiorul cutiei de carton va fi dezvăluit doar în episodul următor, exclusiv pe Malaezu.ro!

Despre 

Blogger aici, social media editor la Kooperativa 2.0, un geek desăvârșit, amator de filme și seriale și fan Arsenal; în timpul liber mai sunt și student la comunicare.

0 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *