Malaezu.ro

Episodul VII: Cartea Celor Două Romane

Alexandru Ion ştie să nuanţeze cu subtilitate aspectele unei realităţi în măsură să sugereze  “viaţa într-o cutie de carton”, lamentabilă şi întristătoare datorită nimicniciei şi mediocrităţii exprimate. Romanul “Viaţa Într-o Cutie de Carton” este povestea unui erou care refuză să se mistifice. – Marin Iancu

Există momente în viaţă, momente atât de profunde, de apăsătoare, care pot schimba mai mult decât un curs, un destin, pot schimba şi forma, sau deforma, o mentalitate, pentru purul veac. Nu e prima oară când îmi încep un articol cu ideea existenţei: există momente… Pentru că tot ce se întâmplă există, a existat sau va exista cândva. Scriam, încă din primul articol, motivul pentru care există romanul „Viaţa într-o cutie de carton„. Sau, cel puţin motivul pentru care ar fi trebuit el să existe. Este motivul pentru care există (abuzez de cuvântul ăsta, nu dintr-o lipsă deranjantă de vocabular, ci datorită unei însemnătăţi pe care eu i-o acord) prima parte a romanului. Cea de-a doua se datorează unei (alte) ambiţii personale.

Concret. Avem parte de două mari idei, două mari poveşti, aş spune două mari romane; îndesate într-unul singur. Avem un protagonist rătăcit, îndrăgostit, un erou ce îşi caută marea iubire şi luptă pentru a o (re)dobândi. Avem o Ileană Cosânzeană ce necesită a fi salvată din ghearele a doi zmei cu nume de desen animat (n.red. Tom şi Jerry), dar şi şansa de care se poate bucura orice tânăr Făt Frumos ce vrea să devină din răţuşca cea urâtă un lebădoi plin de şarm. Trec rapid prin poveste, făra a o menţiona măcar.

Dincolo de graniţele destul de stabile şi bine determinate ale unui basm modern, adolescentin, povestea lui Alex Myers capătă o altă natură, ceva mai complexă. Odată cu înlăturarea unor sentimente-obstacol, precum dragostea ori grija, eroul învaţă să trăiască dincolo de limitele impuse de vârsta sa fragedă. Există un punct cheie, un moment crucial, atât în roman, cât şi în vieţile noastre, ale unora doar, în care simţim că e nevoie să mergem mai departe, nu lăsând în urmă o poveste trecută, cu upgradând-o la nivelul următor. Atunci când problema substanţială a adolescenţei dispare ca din senin, refuzi să te opreşti şi să îţi pui întrebarea: de ce?

Eşti un doritor nativ de bani, de avere, însă tocmai propria-ţi dorinţă dezvoltată în jurul lor te opreşte în a-i obţine cu adevărat. Iar atunci când ceva, ceva ca un miracol se întâmplă în viaţa ta, de ce ai mai sta să cauţi explicaţii, motive, concluzii? Doar accepţi cu un zâmbet triumfător pe buze, cu o doză de invincibilitate în privire, ideea că acum tu eşti cel norocos. Şi mergi mai departe. Iar apoi te întrebi de ce nu mai ai noroc. Am să vă împărtăşesc un secret: pentru că norocul nu există.

În momentul în care un tânăr speriat de viaţă, pe numele său Alex Myers, constată, poate greşit, că a sosit momentul ca vieţii să îi fie teamă de el, alege să închidă paginile primei părţi a poveştii sale, în favoarea unui nou început grandios. Renunţă definitiv (gândea el pe atunci) la familia ce o avea în spate, mereu alături, renunţă la viaţa monotonă de care se bucura cândva, în favoarea unei vieţi purtate într-un costum scump şi o maşină cu şofer. Sună clasic. Dar apoi alege să renunţe şi la singurul său scop în viaţă, înainte de a-şi găsi unul nou: alege să renunţe la Diana. Şi nu oricum, ci într-o manieră mai mult decât categorică, cel puţin pentru el, nu şi pentru domniţa ce nu îi oferă, nici măcar îl al doisprezecelea ceas, importanţă.

Te-am iubit mai mult decât am iubit pe cineva vreodată şi mai mult decât voi mai iubi vreodată. Acum, însă, îţi cer să stai departe de mine.”

Punct. Este momentul în care se face certa tranziţie dintre două romane polimerizate. Se renunţă la clasica dramă adolescentină, la mentalitatea protagoniştilor ei, la problemele de gen cu care aceştia se confruntă zi de zi, sub o falsă impresie că reprezintă esenţa vieţii. Se trece la o acţiune mai complexă, la dorinţe şi nevoi mai însemnate, iar termeni puerili precum dragostea, speranţa, familia, sunt înlocuiţi de nişte idei mult mai mature decât ar da impresia la prima vedere: şantaj, răzbunare, trădare, corupţie.

Primul moment în care s-a discutat despre prezenţa a două poveşti combinate într-una singura a fost la evenimentul aniversar din cadrul CNIH (despre care am scris mai pe larg aici), atunci când o persoană prezentă la lansare a adus în discuţie ipoteza. Am zâmbit. Era pentru prima oară când cineva interpreta corect o idee de a mea, fără a fi eu nevoit să o explic. Apoi ideea s-a dezvoltat, împărţindu-mi cititorii în două categorii distincte; sau cel puţin pe marea lor majoritate, excluzându-mi aici „fanii” universalişti. Erau pe de-o parte aceia ce apreciau povestea de dragoste din startul romanului, dramele adolescentine, se regăseau în sentimentele şi rătăcirile cuprinse de aceasta. Nu vreau să generalizez, nu voi arăta cu degetul către sexul frumos, tânăr, care îmbrăţişează o astfel de idee. Dar el e majoritar. De cealaltă parte se situau posesorii unor perspective mai mature, mai complexe, cei ce doreau să înţeleagă un algoritm ceva mai complicat decât o iubire neîmplinită. Totul însă, pentru ca în final cele două mase de oameni, alături de cele două poveşti, să se îmbine perfect într-un nucleu, o esenţă unică a ceea ce reprezintă astăzi Viaţa într-o cutie de carton.

Au mai rămas doar trei episoade din „Cutia de Carton”! În următorul articol voi aborda o temă ceva mai personală, mai complexă totodată. Voi vorbi despre ceea ce fac, am făcut, despre ceea ce voi face: despre ce înseamnă a scrie. Voi vorbi despre diferenţele dar şi asemănările dintre un blogger şi un scriitor dar şi despre momentul în care cele două ramuri se confundă ca fiind una singură. Lunea viitoare, pe malaezu.ro!

Despre 
Blogger aici, social media editor la Kooperativa 2.0, un geek desăvârșit, amator de filme și seriale și fan Arsenal; în timpul liber mai sunt și student la comunicare.

0 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *