Malaezu.ro

Cum s-a simțit furtuna din Timișoara direct de la fața locului

Am fost trei zile la Timișoara, am pus piciorul în orașul ăla pentru prima oară în viața mea în weekend. A fost cald, cel puțin sâmbătă seară când am stat la o terasă în centru până pe la ora 2 noaptea la o temperatură de iulie. Duminică dimineață când m-am trezit ploua ușor, așa c-am verificat starea vremii de pe telefon, ca să văd cum îmi planific ziua. Era undeva pe la ora 9, iar datele meteo spuneau c-o să plouă până pe la 10, iar apoi încă o rafală scurtă pe la 14.

Am plecat să văd cum se prezintă mallul din oraș, iar după o cafea băută acolo am luat-o la pas prin Parcul Botanic. Nu mai ploua deloc, era un soare puternic de vară pe cer, nimic nu anunța ceea ce știm cu toții că s-a întâmplat: nici condițiile meteo și nici prognozele online. Aici apare prima întrebare ce mi se tot răsucește în cap în ultima vreme: ce-aș fi făcut dacă m-ar fi prins furtuna aia în parc?

N-am un răspuns, nu te aștepta să găsești la mine sfaturi despre cum e bine să reacționezi în astfel de situații. Pentru că cel mai probabil n-aș fi considerat furtuna drept un pericol atât de mare și aș fi încercat să găsesc adăpost pe undeva doar ca să nu mă ud până la piele; aspect care e ușor de condamnat acum, dar care îți garantez că ar fi fost perfect justificabil la momentul respectiv, în contextul în care nu a existat vreo atenționare care să mă facă să-mi pun problema că urmează să se întâmple ceva de o asemenea magnitudine.

Vremea a continuat să fie suficient de călduroasă încât să mai am timp de-o bere în centrul orașului înainte s-o iau din loc către restaurantul Casa Bunicii, aflat în localitatea Dumbrăvița, exact la periferia nordică a orașului Timișoara. Excelent restaurant, apropo, îmi pare rău că-l prezint în contextul ăsta dar dacă vei ajunge prin zonă chiar îți recomand să mănânci la ei, au o mâncare fantastică.

N-am fost atent la ceas, dar cred că era în jur de ora 16 când a început furtuna, însă deja zăpușeala din aer și norii strânși pe cer ajutau să conștientizezi că urmează o ploaie nasoală; nu atât de nasoală pe cât a fost de fapt, totuși. Vedeam din restaurant vântul care suflă ireal de puternic, în timp ce locul de joacă din curtea restaurantului a fost primul care a „cedat” după ce un leagăn a fost dărâmat și mai multe crengi au fost aruncate din copaci în acea zonă. În parcare, pe de altă parte, o bucată de tablă de pe acoperișul vecin s-a desprins și a aterizat fix pe mașina cuiva. În jurul ei alte bucăți metalice se țineau firav ancorate, gata să zboare oricând.

În foarte scurt timp a picat curentul, s-a oprit alimentarea cu apă, iar tot ce ținea de telefonie mobilă sau acces la internet era inexistent. Aici intervine a doua întrebare cu care trebuie să mă confrunt: ce faci în astfel de situații, când ești deja prins într-un loc în timp ce afară mama natură își face de cap?

Principalele gânduri pe care le aveam alături de cei cu care eram acolo țineau de posibilitatea anulării zborului cu care trebuia să ne întoarcem la București în seara respectivă. Deși zborul era la câteva ore bune și cel puțin în capul meu nu s-a pus niciodată problema reală ca acesta să fie anulat. Eram convins că furtuna va trece repede, iar până la momentul respectiv totul va reveni la normal; lucru care, lăsând la o parte o întârziere a avionului de aproximativ 20 de minute, s-a adeverit.

Cel mai ciudat a fost că n-aveam prea multe legături cu „exteriorul”, având în vedere că nu exista conexiune la internet sau semnal la telefon. Deși eram undeva la marginea orașului mai aflam din când în când că situația e și mai gravă în centrul acestuia. Însă un moment aparte a fost atunci când am aflat c-a murit un om, c-a fost o primă victimă.

Dacă până atunci tratai totul ca pe o furtună obișnuită, atunci când afli că cineva și-a pierdut viața fix din cauza asta începi să înțelegi că treaba e destul de serioasă. I-am sunat pe ai mei ca să-i asigur că-s ok și am constatat că am fost primul care i-a anunțat despre ce se întâmplă în Timișoara. Nu știu cum s-au prezentat televiziunile de știri și cât de repede au abordat subiectul.

Curentul a picat din nou și în aeroport, în timp ce așteptam în dreptul porților de îmbarcare. Din ce am înțeles, fără a avea informații concrete despre subiect, undeva în apropierea aeroportului a picat un stâlp ori un pom care a cauzat pana de curent. A durat cam 15 minute până să-și revină, însă un sfert de oră fără electricitate într-un aeroport e o problemă destul de mare.

Dacă e să prezint un singur lucru pe care l-am învățat odată cu experiența asta, ăla e faptul că vorba aia cu „n-are cum să mi se întâmple mie” nu e nimic mai mult decât o consolare tristă a celor care, spre marele lor noroc, n-au avut parte de prea multe încercări în viață. Asta deși, da, ok, de data asta nu mi s-a întâmplat mie, adică în cel mai rău caz mai stăteam o noapte în Timișoara.

Dar apoi dacă stau să mă gândesc c-aș fi putut fi în Parcul Botanic sau la o terasă în centru sau pe stadion, în contextul în care nu a existat niciun fel de avertisment, realizez că lucrurile nu-s chiar așa de simple încât să-ți permiți luxul de a gândi că n-are cum să ți se întâmple ție.

Tagged in:,
Despre 

Blogger aici, social media editor la Kooperativa 2.0, un geek desăvârșit, amator de filme și seriale și fan Arsenal; în timpul liber mai sunt și student la comunicare.

1 Comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *