Malaezu.ro

Păsărica săltăreaţă creează dependenţă

Aveam un joc d-ala cu baloane cândva. Era primul telefon mobil pe care l-am avut, un Siemens de toată frumuseţea. Şi pe el era un joc cu nişte baloane, iar eu trebuia să le împuşc. Totul era alb negru. Şi împuşcam baloane ca dementul de dimineaţa până seara, şi-njuram de mama focului când mai aveam puţin până la high-score şi pierdeam. Adică nu, nu înjuram, că eram copil cuminte.

N-am fost (sau cel puţin aşa-mi place să cred) niciodată dependent cu adevărat de un joc, fie el online sau offline, fie el pe pc sau telefon, pe Facebook sau Google Store. Înainte să împuşc balonaşe îl alergam pe Mario printr-un castel, încercând să o salvez pe prinţesă, care ea, prinţesa, curva, îl înşela pe erou cu balaurul. Unde mai pui că Mario mai şi mânca ciuperci să-i fie pe plac. Muream după Tetris, sau nenorocirea aia de NFS din paleolitic, în care trebuia să faci stânga-dreapta şi să ocoleşti maşinile inamice. Şi mai aveam şi nişte jocuri de la SEGA, pe care le-am primit la Happy Meal.

După aia mi-am cumpărat pc-ul; atâta cutia era – monitorul, zic – şi stăteam şi admiram celebra imagine cu câmpiile verzi ce se întindeau la orizont, în timp ce jucam Solitaire sau Minesweeper. N-aveam net pe vremea aia. Aveam pe calculator aceleaşi melodii pe care le ascultam iar, şi iar, şi iar, timp de ani buni. Să ai nici zece ani şi să ştii versurile celor de la BUG pe de rost e o realizare. Aveam două jocuri mari şi late instalate de o cunoştinţă: era FIFA, să fi fost parcă 2004, unde îl făceam pe Mutu, jucător la Chelsea pe atunci, vedetă de talie mondială (fără prafuri, sau alte coduri). Şi mai era primul joc din seria Harry Potter, ăla cu Piatra Filosofală, unde mă umpleam de nervi atunci când mă prindea pisica îngrijitorului că mă plimb prin bibliotecă, sau când luam bătaie la jocurile de călărit mătura.

Pe vremea aia stăteam o oră, o oră jumătate, niciodată mai mult de două în faţa monitorului. Iar de telefon mă atingeam doar atunci când trebuia să-i răspund mamei, că oricum nu prea aveam eu cu cine vorbi. De internet am dat prin clasa a V-a, iar primul site pe care am intrat a fost celebrul Miniclip; şi l-am rupt în două, în sensul că după prima săptămână ştiam deja toate jocurile de-acolo. Şi mai intram pe site-ul celor de la Cartoon Network, că aveau jocuri mişto, iar uneori şi pe cel de la Jetix. Foloseam Strong DC++ pentru a-mi downloada muzică de pe net şi nu înţelegeam de ce, la aproape orice tastam, rezultatele erau filme porno.

Câţiva ani mai târziu a apărut Hi5-ul, unde mi-am făcut cont doar pentru că am auzit că au jocuri faine. Erau acele jocuri pe care le puteai juca cu prietenii, vă întreceaţi în scoruri, clanuri, sau alte porcării pe care nu le-am încercat niciodată deşi aş fi vrut. Abia apoi a apărut trendul cu pozele. Era perioada aceea în care era cool să fii agramat online. După ce m-am plictisit de Hi5, am trecut pe ceva mai constructiv – la propriu. M-am apucat de jocurile din seria Tribal Wars, Grepolis, Ikariam and co., şi le-am pătruns bine până în perioada în care am lipsit câteva zile de la pc, şi m-am trezit cu toate cetăţile cucerite.

Am jucat şi câteva simulatoare de fotbal online, iar în paralel jucam fiecare joc FIFA nou apărut. Am luat la puricat cam toate jocurile din seria NFS, iar multă vreme mă distram omorându-mi caracterul din Sims. Am jucat şi shootere celebre, precum seria Call of Duty sau Medal of Honor, deşi nu prea m-a atras celebrul Counter Strike. Jocurile le-am testat pe pc, niciodata pe console, iar cu smartphone-urile nu prea m-am distrat eu în copilărie. Am trecut peste perioada cu Fruit Ninja, spre exemplu, iar de Candy Crush nu m-am atins niciodată. Deşi îmi plăcea să fac high score-uri pe la toate jocurile de pe Facebook.

Stai, că bănuiesc că vă întrebaţi de ce am scris toate bazaconiile astea. A, păi e simplu. Am reuşit să dovedesc cam orice joc de-a lungul vremii, mai uşor, mai cu luptă, dar l-am biruit eu pân’ la urmă. De două zile mi-am descărcat pe telefon nenorocirea de Flappy Bird. De două zile. Aşa joc n-am mai întâlnit în toată cariera mea de gamer amator. Care-i ideea? E simplă.

Ai o păsărică săltăreaţă, iar tu trebuie s-o ghidezi printre nişte tuburi desprinse din Super Mario. Iar păsărica nu trebuie să se dea cu capul de decor. Pare simplu, este? Eu am făcut, la ora la care scriu articolul ăsta, un scor de 53 de puncte. Nu m-a dus capu’ să fac o poză, aşa că va trebui să mă credeţi pe cuvânt. Vă invit acum pe voi să încercaţi să treceţi de 10 puncte. Serios. Şi vă invit să-mi ziceţi şi mie ce scoruri aveţi, cu rugămintea amicală de a juca serios, fără coduri, în caz că daţi de vreunul. A, şi vă mai întreb, după ce îl încercaţi, cum e cu treaba aia cu depdendenţa? Chiar creează depdendenţă păsărica?

Aplicaţia pentru Android a lui Flappy Bird asta o găsiţi aici iar pentru iOS aici. Şi-acum să vă văd, care vă băgaţi la un joc cu păsărica săltăreaţă?

Despre 

Blogger aici, social media editor la Kooperativa 2.0, un geek desăvârșit, amator de filme și seriale și fan Arsenal; în timpul liber mai sunt și student la comunicare.

0 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *