Malaezu.ro

Prolog

Alexandru Ion ştie să nuanţeze cu subtilitate aspectele unei realităţi în măsură să sugereze  „viaţa într-o cutie de carton”, lamentabilă şi întristătoare datorită nimicniciei şi mediocrităţii exprimate. Romanul „Viaţa Într-o Cutie de Carton” este povestea unui erou care refuză să se mistifice. – Marin Iancu

Atunci când m-am apucat de scris primul lucru de care m-am lovit a fost o întrebare simplă: chiar aş citi cartea asta vreodată? Răspunsul a venit prompt: normal că da, doar eu am scris-o. Dar alţii ar face-o? De ce? De ce să citeşti aşa ceva în favoarea unei lecturi cu simpaticul Moromete sau a unei telenovele timpurii cu Ion, Ana şi Florica? De ce ar fi Alex Myers mai bun ca Potter sau Cullen, cum a fost creat Arthur Van Goede şi cine se ascunde în spatele Cassandrei Bane? Care este momentul în care realitatea devine ficţiune? Dar secvenţele în care autorul coboară printre rândurile cărţii?  Sunt doar câteva întrebări ale căror răspuns îl veţi descoperi în articolele ce urmează. Episoade ce vor fi presărate cu o serie copilăroasă de coincidenţe stranii, păreri, critici şi comentarii, întâmplări de dinaintea dar şi de după publicarea romanului ori elaborarea pe larg a unor scene cheie; plus un alt final, total diferit, al poveştii. Toate acestea dar şi multe altele le puteţi descoperi treptat doar deschizând „Cutia de Carton”!

Acesta este primul dintre cele ce vor urma; se numeşte „Prolog”, exact la fel ca primul episod al unui serial, primul capitol al unei cărţi sau prima melodie de pe un album; a, nu, aia se numeşte „intro”. Dar oricum ai da-o este vorba despre acelaşi început, despre startul unei poveşti. Ei bine, startul acestei poveşti este unul clasic, unul simplu şi adesea întâlnit în cazurile marilor romane: este un start tragic. Tragic-comic, dacă mă întrebaţi acum, dar ceva mai lacrimogen în urmă cu multă vreme. Am citit cândva, cu foarte mult timp în urmă, o povestioară, o realitate cruntă acoperită în ficţiune, însă o istorisire ce, la sfârşitul cuvintelor ei, rămânea tot o realitate. Nesemnificativ ce era ori cine a scris-o (sau trăit-o, mai bine zis); ceea ce e cu adevărat important e că a reuşit să sensibilizeze câteva răni deschise de pe sufletul autorului ăstuia (eu…). Iar după ce am citit-o, şi nu o dată, am înţeles cât era de bună de fapt; apoi mi-am zis: ok, e bună, iar eu pot face ceva şi mai bun. Desigur că n-am reuşit încă, în ciuda faptului că am scris o carte…

Am scris la vremea aceea, cred, vreo zece poveşti. Au trecut câţiva ani de-atunci. Le-am aruncat pe toate doar pentru că mi-era ruşine de incapabilitatea mea de a fi coerent. Există momente când le mai găsesc din greşeală pe vreun CD, le recitesc, intru într-o depresie scurtă iar apoi fac CD-ul bucăţi. Minune divină, ele apar pe altul ulterior… Am luat chestia asta cu blogging-ul ca pe o provocare, un test necesar mie şi exprimării mele deficitare, logicii mele absente şi perspectivei mele răsucite. Măcar imaginaţia îmi era acolo, prezentă şi intactă, a fost săraca mereu alături de mine. Încă nu-mi dau seama dacă am reuşit în toată treaba asta cu scrisul, iar dacă am făcut-o, nici nu vreau să aflu pentru că mi se urcă la cap. După ce experienţa câtorva articole puerile pe blog şi-a lăsat amprenta asupra caracterului meu morbid la acea vreme, m-am decis să mai fac o încercare.

Bineînţeles că impulsurile mele de visător, dar şi soarta acelor vremuri, ce mă făceau un suferind incurabil, m-au împins să scriu o poveste de dragoste. O poveste de dragoste nereuşită, aş putea adăuga acum că am terminat-o şi recitit-o de câteva ori. Am născocit astfel fix acel clişeu prost al unui threesome nereuşit între tinerelul pierdut, iubirea vieţii sale şi blonda irezistibilă. Ulterior marea sa iubire devine doar motivul pentru care continuă s-o iubească pe alta, iar blonda devine brunetă (fără să folosească „Schwarzkopf”). Dar asta e o altă poveste. Marea problemă a noastră, a autorilor neînţeleşi, este faptul că avem nevoie de o traumă sentimentală, o amintire catastrofală ori de o tragedie marcantă, pentru a putea scrie ceva. Iar cum viaţa mea sentimentală era… inexistentă, iar viaţa mea era cu adevărat perfectă (sunt sincer; deloc ironic), a trebuit să-mi creez acel moment nasol, acea poveste a cărei impact să-mi motiveze fiecare frază în parte. Mă credeţi pe cuvânt sau încercaţi pe cont propriu, dar e al dracului de nasol să faci treaba asta; să-ţi induci ca prostul nişte sentimente inexistente, să-ţi creezi speranţa că ele sunt reale, că toate acele scenarii din capul tău sunt doar fragmente triste ale vieţii mizere pe care o duci, toate astea sunt naşpa. Dar cel mai tare doare abia atunci când confunzi acele emoţii fictive cu realitatea, atunci când trăieşti cu senzaţia că tu chiar simţi ceea ce ţi-ai impus singur să simţi; şi apoi e prea târziu pentru a le scoate pe toate afară. Mi-a luat câţiva ani ca să termin şi cu toată treaba asta şi dacă tot scriu aici poate ar fi bine să pun şi un warning d-ăla de genul „Nu încercaţi asta acasă!”.

Aşadar, „provocat” de o povestioară adolescentină, motivat de o dramă inexistentă şi coordonat de succesul unei telenovele gen „Numai Iubirea”, aşa a luat naştere „Viaţa Într-o Cutie de Carton”. Din nou vă spun că povestea unui titlu de care eu sunt încă fascinat o puteţi regăsi în articolele următoare. Scopul? E simplu. Pentru a cuceri o fată tu îi aduci flori, îi spui texte dintr-ălea auzite pe „Papagalii Vorbitori” sau citite printre subtitrările filmelor porno, îi faci cadouri scumpe, o scoţi în oraş sau doar îi şopteşti că o iubeşti privind-o adânc în ochi şi strângănd-o puternic dar delicat de mână (vă rog, băieţi, nu-mi „împrumutaţi” ideile, fiţi originali 🙂 ). Eu? Eu am scris o carte…

În următorul articol vă voi prezenta o comparaţie pe care, sunt convins, fiecare cititor a făcut-o în sinea sa cel puţin o dată; vă voi prezenta pe larg latura sensibilă a romanului, urmărind atent fiecare aspect din vieţile şi personalităţile a două personaje aparte; două personaje atât de diferite, dar totodată aproape identice, implicate într-un aşa-zis „război rece” a cărui miză e chiar inima protagonistului: Diana vs. Cassandra. Dragoste vs. pasiune.

Comentarii

comments

Despre 
Blogger aici, social media editor la Kooperativa 2.0, un geek desăvârșit, amator de filme și seriale și fan Arsenal; în timpul liber mai sunt și student la comunicare.

0 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *