Malaezu.ro

Recomandare: „Pisica Neagră” de Edgar Allan Poe

Foarte rar mă încumet să scriu astfel de articole, tocmai datorită rigurozităţii şi pretenţiilor mele de critic exagerat de ridicate. Adică sunt un fel de etern-nemulţumit. Poate pentru că am aşteptări mult prea mari de la mediul de care mă înconjor. Tocmai de aceea scriu despre treaba asta doar atunci când, lecturând ceva, primesc un impuls zdrobitor de genul: băi, ar trebui să împărtăşeşti treaba asta cu lumea.

S-a întâmplat în cazul povestirii lui Edgar Allan Poe, „Pisica Neagră”. Edgar Poe era un alcoolic, un nenorocit, un paria al societăţii. A fost dat afară din şcoală în perioada adolescenţei şi concediat de trei ori din cauza problemelor sale cu băutura. Avea o personalitate tulbure, mulţi au spus că era chiar instabil psihic. Şi, în ciuda faptului că era un beţiv, era unul de succes. Pentru că el nu agresa femei pe stradă atunci când era băut, nu făcea scandal la metrou, nu încerca să-şi dea foc. Starea sa teribilă de neputinţă îl trimitea într-un loc către care mulţi dintre noi doar visează: paradisul inspiraţiei. Edgar Poe scria; era scriitor.

Cam asta despre el; despre povestea în sine nu vreau să zic nimic – adică absolut nimic. Doar a înţeles lumea deja că e vorba despre o pisică neagră. Vă las mai jos un fragment, în caz că s-a prins ceva, şi v-o recomand cu sinceritate! 🙂

Când am atins-o, s-a ridicat pe dată şi-a început să toarcă frecându-mi-se de mână şi părând bucuroasă de prezenţa mea. Găsisem deci ceea ce căutam. Am vrut s-o cumpăr de la cârciumar, dar omul a ridicat din umeri — nu ştia nimic, n-o mai văzuse până atunci.

Am mângâiat-o şi, când m-a văzut că plec, s-a luat după mine. M-a însoţit tot drumul; din când în când mă aplecam s-o mângâi. Acasă s-a obişnuit de-ndată şi a câştigat curând toată afecţiunea soţiei mele.

Eu în schimb, m-am trezit că o duşmănesc. Simţămintele mele erau cu totul altele decât mă aşteptam şi — n-aş putea spune de ce şi cum — iubirea ei vădită pentru mine mă dezgusta, mă plictisea. încet-încet, sila, plictiseala s-au transformat într-o ură fără margini. O ocoleam poate dintr-un fel de ruşine, şi amintirea cruzimii mele mă-mpiedica să-i fac vreun rău. O vreme m-am mulţumit doar s-o ocolesc, dar treptat — o, foarte-ncet! — am început s-o privesc cu o ură nespusă şi să mă-ndepărtez din calea ei, ferindu-mă ca de un suflu al spurcăciunii.

Ca să spun drept, începusem s-o urăsc din prima dimineaţă, când am descoperit că nu avea un ochi, asemenea pisicii mele Pluto. Or, tocmai asta o făcea pe soţia mea s-o iubească şi mai tare, căci, cum v-am mai spus, avea un suflet tare bun, cum avusesem odată şi eu, însuşire care însemnase pentru mine izvorul multor bucurii curate şi simple.

Dar pe cât de amarnic uram pisica, pe atât iubirea ei pentru mine creştea. Mă urmărea cu o stăruinţă pe care n-aş putea să v-o descriu. Când mă aşezam pe-un scaun, se cuibărea sub el, ori îmi sărea pe genunchi şi mă copleşea cu dovezi de dragoste care mi se păreau respingătoare. Dacă mă ridicam să plec, mi se vâra printre picioare de mă împiedicam de ea, gata să cad; ori înfigându-şi lungile-i gheare ascuţite în haine, se căţăra până pe piept. Simţeam pornirea s-o ucid dintr-o lovitură, dar mă oprea amintirea vechii mele nelegiuiri şi — trebuie s-o spun — o teamă îngrozitoare.

În caz că a rezistat cineva să citească până aici, primeşte un bonus. Nu, nu un alt fragment de lecturat, ci un fel de hint. Povestirea are câteva pagini; adică nu e un roman întreg, sau ceva. Câteva amărâte de pagini. Îţi ia să o citeşti la fel de mult timp pe cât ţi-ar lua să parcurgi o revista Bravo. Şi, evident, se găseşte şi online. 🙂

Comentarii

comments

Despre 
Blogger aici, social media editor la Kooperativa 2.0, un geek desăvârșit, amator de filme și seriale și fan Arsenal; în timpul liber mai sunt și student la comunicare.

1 Comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *