Malaezu.ro

Am văzut Sicario: Day of the Soldado și am înțeles cât de mult contează momentul în care te uiți la un film

Am văzut primul Sicario acum trei ani; mi s-a părut un film ciudățel. Nu în sensul de prost, ci în sensul în care nu se mula pe așteptările pe care le aveam eu. Și recunosc asta, că e super important momentul și contextul în care te uiți la un film, lucru care-l poate face să crească în ochii tăi său fix invers.

Ca să dau așa un exemplu popular, după ce că Solo: A Star Wars Story a avut o grămadă de hibe s-a mai și lansat în mai, ca să-i scoată pe fani din atmosfera aia a sărbătorilor de iarnă, că toată lumea știa că filmele Star Wars apar de Crăciun. În fine, trecem peste.

Ceva asemănător am pățit eu acum trei ani cu Sicario, doar că între timp am văzut Narcos, El Chapo și o serie lungă de filme și documentare despre traficul de droguri din America Centrală și de Sud, despre carteluri, povestioare de genul. Ceea ce înseamnă c-am aprofundat subiectul, cum ar fi zis profa mea de română din liceu. Lucru care, inevitabil, m-a făcut să apreciez mai mult Day of the Soldado.

Au rămas Josh Brolin și Benicio del Toro din prima parte, a dispărut Emily Blunt. Eu nu i-am simțit lipsa, chiar dacă filmul nu aduce nicio altă prezență feminină care să o înlocuiască. Asta dacă nu ținem cont de Isabela Moner, o puștoaică la care m-am gândit tot filmul de unde s-o iau, ca să aflu apoi că și-a mai făcut de cap într-un Transformers anterior. Plus că mi s-a părut că absența unui personaj care să completeze triunghiul din primul film ajută mai mult la consolidarea relației dintre cele două personaje rămase intacte. Ce vreau să zic e că e de bine.

În altă ordine de idei Sicario 2 e încă un film cu Josh Brolin în care moare jumătate de distribuție; cred că omul ăsta pur și simplu aduce ghinion. Păstrează atmosfera și coloana sonoră din primul film, unde prin „coloană sonoră” eu înțeleg o liniște apăsătoare și focuri de armă. La un moment dat încearcă și un plot twist care are suficient de mult impact încât să creeze niște șoapte în sala de cinema.

Vine cu un final sec, care nu spune nimic și nu rezolvă nimic, ceea ce dacă mă întrebi pe mine reprezintă deznodământul perfect. Zic asta pentru că Sicario prezintă o realitate d-aia nasoală, dură, fix așa cum e ea; și ar fi greșit ca la final totul să se termine cu bine într-o lume în care binele nu există la fel cum nu există nici răul.

Motiv pentru care-ți recomand să mergi la filmul ăsta dacă ai stomacul tare și nu te deranjează niște sânge pe capota mașinii, dar și dacă ești fan de la distanță al poveștilor cu miros de praf de pușcă.

Tagged in:
Despre 
Blogger aici, social media editor la Kooperativa 2.0, full-time geek, amator de filme și seriale și fan Arsenal; în timpul liber mai sunt și student la social media.

0 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.