Malaezu.ro

#WorldCup Day Two: Brazilia transferă arbitrii iar Olanda îi întinde mâna Spaniei (Partea a II-a)

Două zile au trecut de când a început Campionatul Mondial. Acel Campionat Mondial din Brazilia despre care a auzit o lume întreagă, de la corporatişti la RATB-işti; acel Campionat Mondial care are deja mult prea multe hashtaguri şi nu mai ştii pe care să-l foloseşti şi pe care să-l urmăreşti; acel Campionat Mondial care, deşi e transmis lamentabil pe un TVR cu tente antedecembriste, tot te ţine treaz până la ora trei dimineaţa, doar pentru a vedea golul marcat în minutul 92 de Beausejour, într-un meci câştigat de echipa sa încă din minutul 14.

Poţi găsi prima parte aici

Cu patru ani în urmă, pe vremea când tiki-taka era curentul selfie al acelei generaţii fotbalistice, când terasele erau pline, erau colorate ba portocaliu unele, sau roşii altele, când toată lumea avea acel Do Not Disturb la ea, doar pentru că urma să înceapă finala Mondialului. Urmau să se înfrunte cea mai puternică echipă a acelor vremuri, Spania, cu cea mai puternică echipă a vremurilor ce aveau să vină, Olanda. Terasa de la care admiram ultimul act al celebrei piese de fotbal numită sugestiv #WorldCup era învăluită într-o aură orange; auzeam oameni care vorbeau o limbă pe care, deşi n-o cunoşteam, îi simţeam pasiunea. Olandezii sperau la o primă Cupă Mondială în istoria lor dramatică a turneelor finale. Golul marcat în prelungiri de Andres Iniesta avea să calmeze gândurile fanteziste ale celor ce speră, şi tot speră de generaţii încoace.

Rezultatul acelor lacrimi scurse atunci pe obrajii îmbujoraţi ai olandezilor avea să se vadă doar patru ani mai târziu. Cele două superputeri ale Europei îşi începeau marşul către glorie exact la fel cum l-au terminat în 2010: una împotriva celeilalte. Cu o singură diferenţă. Cu un record absolut, ibericii vin la un Campionat Mondial cu un număr de 16 jucători în lot ce au evoluat şi la precedentul; asta în timp ce olandezii aduc doar şase, alcătuind astfel unul dintre cele mai tinere loturi de turneu final ale istoriei lor.

Diego Costa, unul dintre jucătorii aflaţi în centrul atenţiei în ultimul an alege să îşi ofere serviciile naţionalei Furia Roja, asta chiar împotriva unor fani ce deja îl adoptaseră ca pe unul de-al lor. Iar în momentul în care a scos uşor un penalty la scorul de 0 – 0 în partida lu Olanda, brusc tot stadionul şi-a amintit, nu că el este spaniol, ci că de fapt nu este un brazilian. Dar blestemele acelea din tribune nu s-au aţintit doar asupra (încă) jucătorului lui Atletico de Madrid, ci a întregii naţionale pe care el o reprezenta. Era 1 – 0 pentru spanioli însă cei care se bucurau erau suporterii convinşi că portocala mecanică avea să revină.

Van Persie zboară mai ceva ca Mazăre pe skijet, în largul Mării Negre, şi-l lobează cu capul perfect pe Sfântul Iker, simbolul generaţiei tiki-taka aflată la momentul ei de apus. Robben marchează şi el de două ori, Van Persie îl egalează la numărul de goluri, iar scorul final e completat de reuşita lui De Vrij. 5 – 1 pentru Olanda. Portocaliii nu au vrut să se răzbune pentru înfrângerea din urmă cu patru ani, sau pentru toate celelalte finale pierdute, nu au vrut să demonstreze că şi ei ştiu să joace tiki-taka poate chiar mai bine, nu au vrut nici să umilească formaţia lui Del Bosque. Olandezii au vrut doar să afirme, aşa cum o fac ei mai bine, pe teren, că au în cap cucerirea titlului mondial pentru întâia oară în istorie.

Şi trist e, nu pentru ei, cei ce-au dovedit ce-au avut de dovedit, ci pentru noi restul, noi publicul, că o lume întreagă marginalizează succesul Olandei în timp ce evidenţiază eşecul Spaniei. Nu Van Persie e vinovat pentru c-a marcat de două ori, ci Casillas pentru că a încasat acele goluri, nu e Robben vinovat că l-a făcut fanion pe Pique cu driblingurile sale de geniu, ci catalanul e de vină că n-a fost într-o zi bună. Spania e vinovată că nu mai practică acel fotbal frumos din urmă cu doi, patru, şase ani, nicidecum Olanda pentru că joacă un fotbal de excepţie, un fotbal ce te face să-i fi fan fără să înţelegi nimic din ce se întâmplă acolo jos, în iarbă. Tristuţ.

Va urma: voi scrie mâine despre istoricul meciului de astă seară, de la ora 1. Acel meci în care două campioane mondiale se luptă pentru a-şi recunoaşte istoria. Acel meci în care Super Mario are de demonstrat că se poate bate într-un viitor sezon de Premier League cu nebunii lui Liverpool, Sturridge şi Sterling. Anglia – Italia, ora 1, #WorldCup 2014.

Despre 
Blogger aici, konstructor la Kooperativa 2.0, dependent de social media, fan Arsenal și amator de filme și seriale. În timpul liber mai sunt și student la Relații Publice.

0 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *