Eu recunosc că n-am mai văzut de mult timp o competiție atât de interesantă la Oscaruri, cu atât de multe filme bune. Începând cu Joker, care aproape că-i oferă lui Joaquin Phoenix statueta pe tavă, capodopera lui Scorsese (The Irishman), surpriza sud-coreeană The Parasite și până la mult-lăudatul 1917, 2020 vine cu o avalanșă de filme foarte, foarte bune.

Poate cea mai surprinzătoare apariție în lista asta super selectă e tocmai filmul lui Sam Mendes, care nu spune prea multe la prima vedere, dar care a impresionat suficient de multe priviri pentru a primi nu mai puțin de 10 nominalizări la Oscar, dar și trofeul pentru cea mai bună dramă la Globurile de Aur. Asta pe lângă alte premii și nominalizări.

Într-un cadru select, cu nume precum Robert De Niro, Al Pacino, Scarlett Johansson, Brad Pitt, Leonardo DiCaprio sau Anthony Hopkins, drama de război 1917 se aventurează pe teritoriul premiilor fără a avea o distribuție specială sau măcar o poveste complexă. Sigur, îi avem pe Colin Firth, Mark Strong, Benedict Cumberbatch sau Andrew Scott cu apariții episodice, însă nu ei sunt motivul pentru care filmul ăsta a reușit să se facă remarcat.

1917 e exemplul clar de film pe care dacă nu-l vezi la cinema n-ai cum să-l apreciezi. Tocmai pentru că, așa cum spuneam mai sus, nu impresionează nici prin poveste și nici prin distribuție. Altele sunt atuurile sale, și sunt impecabile dacă le tratezi ca atare.

Foarte probabil ca producția în cauză să plece acasă de la gala Premiilor Oscar triumfătoare la toate categoriile tehnice la care a fost nominalizată. Cu o coloană sonoră superbă și o imagine care te lasă fără cuvinte, 1917 își merită din plin banii de bilet. Și aici vin cu precizarea că eu l-am văzut într-o sală Dolby special pentru a mă putea bucura de avantajul sunetului; vorbim, totuși, de un film de război.

De departe cel mai interesant aspect aici îl reprezintă, însă, modalitatea în care Mendes a ales să-și filmeze povestea. Întregul film este realizat într-un stil aparte, numit simplu one shot. Practic nu există trecere între cadre și trăiești cu impresia că, preț de două ore, de la momentul în care s-a dat start rec și până la momentul de cut din final camera nu s-a oprit deloc din filmat. Chestia asta nu e o inovație, s-a mai făcut, un film foarte bun care a beneficiat de același artificiu tehnic a fost Birdman, în 2014.

Avantajul lui 1917 e că folosește acest one shot într-un decor ușor claustrofob, urmărindu-și protagonistul prin tranșee și tuneluri înguste, printre soldați și cadavre, printre explozii și mult praf de pușcă. Iar această fugă continuă a camerei aflate alternativ în fața sau în spatele lui George MacKay îți oferă în același timp un disconfort și o certitudine a faptului că filmul ăsta își merită laudele.

Sigur, la final îți vei pune întrebarea: merită un film care nu excelează în a spune o poveste, dar care se folosește perfect de toate avantajele tehnologice să fie desemnat cel mai bun film al anului? Probabil că nu. Dar asta nu înseamnă că nu vei vedea o producție cu adevărat reușită; sau că nu vei fi impresionat de ea.