Eu am fost super dezamăgit de prima parte, asta pentru că mi s-a părut că vine cu un concept genial care însă pus în practică are o mulțime de defecte. Recunosc asta, am zis-o și în urmă cu trei ani; da, atât a trecut de la premiera sa. Dar A Quiet Place II este mult, mult mai bun, este genul ăla de sequel care învață din greșelile primului film și repară tot ce poate. Este o poezie de film.

Campania de marketing din jurul său spune ceva de genul că pentru filme precum acesta s-au inventat cinematografele, ceea ce poate părea o exagerare, dar crede-mă că e cât se poate de adevărat. Ar trebui să fie ilegal să vezi A Quiet Place II oriunde altundeva decât la cinema. Eu am mai văzut câteva filme pe marele ecran de când a pornit pandemia (sau mă rog, de când s-a mai cumințit, ca să nu fiu interpretat greșit), precum Tenet, Wonder Woman 1984 sau Mortal Kombat, dar niciunul nu mi-a oferit experiența celui de față.

Cu toate astea din punct de vedere al senzațiilor A Quiet Place II nu e mult peste prima parte, care stătea oricum excelent la capitolul respectiv. Și n-o zic ca fiind ceva negativ, tocmai, o să-ți aduci aminte de trăirile alea, e un film super silențios în care foșnesc frunze, scârțâie uși, iar țipetele de durere îți provoacă anxietate deplină. N-am precizat, dar cumva cred că e evident faptul că articolul ăsta conține spoilere pentru primul film, ok?

Există un moment similar celui cu celebrul cui din podea din prima parte, doar că pus undeva la început de data asta, pentru a nu dezvolta o comparație super clișeică între ele. De altfel filmul în sine are super multe paralele foarte, foarte bune între două planuri narative ce îi implică pe cei doi copii protagoniști, interpretați de Millicent Simmonds și Noah Jupe. Dacă prima parte a fost cumva dedicată lui Emily Blunt, cred că în cea de-a doua privirile sunt furate de către cei doi tineri. Asta fără a ignora prestația lui Cillian Murphy, care joacă la fel de bine cum ne-a obișnuit pe unde l-am mai văzut. Apropo, sfat pentru Hollywood, dacă nu l-am mai vedea pe Murphy cu barbă vreodată ar fi ideal, e inadmisibil să-ți bați joc în halul ăsta de perfecțiunea aia de ten.

Deși practic reia acțiunea exact din momentul în care s-a terminat prima parte, A Quiet Place II oferă totodată un opening scene cu rol de context, care ne oferă câteva frânturi din începutul domniei creaturilor în cauză, suficient cât să avem o oarecare privire de ansamblu asupra evenimentelor, însă nu foarte mult, lăsându-ne pe noi să ne imaginăm mai multe sau, de ce nu, lăsând loc unei povestiri extinse într-o viitoare continuare.

Prezentat ca un horror, filmul are niște jump scares destul de bune, însă nu asta îi oferă neapărat eticheta aia, ci mai degrabă liniștea asurzitoare care imprimă spectatorului momente întregi în care să-și audă respirația și să simtă că nici asta nu e chiar în regulă. Dacă prima parte e mai mult despre supraviețuire, cea de-a doua este despre a lupta și, așa cum ne place inclusiv nouă să spunem în această perioadă dominată de pandemie, de a încerca să ne întoarcem la noul normal.

Kudos lui Krasinski pentru modul în care a regizat producția asta, este foarte bine construită. Scena aia cu cascada din primul film, care pe mine m-a enervat maxim, acel loophole în care au decis ei că e ok să faci gălăgie dacă există un alt zgomot de fond mai puternic, nu doar că e reparată în sequel, însă are și un impact mult mai bun decât în faza incipientă. Sunt multe lucruri pe care continuarea asta le face mult mai bine ca primul film, gen dacă acolo mai găseai niște dialoguri cumva ilogice în context, ele sunt scoase de tot, A Quiet Place II e un film cel mult șoptit. Problema creșterii unui copil care involuntar plânge mult, că așa e natura unui bebeluș, într-o lume precum aceea e și ea la rându-i explicată în sequel pentru a nu mai părea o frântură de logică așa cum lăsa impresia finalul primei părți.

Per total A Quiet Place II este fix motivul de care ai nevoie pentru a te întoarce într-o sală de cinema dacă nu ai apucat sau ai amânat treaba asta până acum. Și dacă ai avea de ales între el și orice altceva rulează în aceeași perioadă, cred că n-ar trebui să stai pe gânduri. Poate singurul minus al filmului ăsta e durata mult prea scurtă, de doar 90 de minute într-o perioadă în care filmele de două ore și jumătate încep să fie o normalitate. Cumva trece mult prea repede și abrupt, iar la final ai senzația că sigur trebuie să mai urmeze ceva.