Vorbeam de curând cu cineva şi mă plângeam de sictirul pe care mi-l provoacă peisajul nocturn al Bucureştiului. În ideea că am dezvoltat o tendinţă stupidă de a compara capitala României cu oricare alt oraş civilizat din lumea asta. Acolo, atunci când ieşi noaptea pe stradă vezi luminiţe, magazinaşe, oameni veseli şi binedispuşi, pregătiţi să te binedispună şi pe tine. Nu şi în Bucureşti.

Mulţi oameni se plâng de zonele în care locuiesc; că stau în Sălăjan, în Rahova, în Zona Tei. Alţii sunt mândrii că stau acolo, privesc neînfricaţi către suburbiile cartierelor lor, către mizeriile şi nenorocirile ce li se petrec sub nas noapte de noapte. Eu? Eu stau în Pantelimon; nu mă tem de cartierul unde m-am aşezat comod de când mă ştiu, nici nu-l apreciez prea tare. Pentru că aici e beznă de cum apune soarele, pentru că aici lumea se mută de pe un trotuar pe altul când ies eu noaptea pe-afară cu gluga pe cap, pentru că aici nu doar patrupedele au parte de sex noaptea prin ganguri.

Am văzut oameni cum îşi împărţeau discret pliculeţe făinoase fără nicio jenă, am văzut cum se calcă în picioare unul pe altul la câţiva metri de mine, am văzut curse de maşini, accidente de motoare, femei atacate de maidanezi. Apoi m-am întrebat: oare oamenii chiar vor să ia parte la aşa ceva? Probabil că unii vor, probabil că au ca mod de viaţă teroarea. Sunt însă convins că majoritatea dintre ei sunt doar victime colaterale ale unui sistem sinistru. Adică nu vor să fie implicaţi în astfel de masacre sociale.

Un exemplu destul de relevant situaţiei îl constituie un copil de 17 ani maturizat prematur. Un tânăr nevoit să fie capul familiei sale cuprinse de sărăcie, un tânăr însurat, cu un copil mic, şi o soră în prag de adolescenţă de care se simte nevoit să aiba grijă. Un tânăr ce munceşte precum un rob o zi întreagă pentru a-i întreţine pe aceia menţionaţi anterior, însă un tânăr ce duce o viaţă simplă. Dar oricât ar încerca puştiul, nu poate evita un destin deja scris şi dedicat lui. Găseşte ascuns în rezervorul cu apă al casei un pachet de cocaină; nu e al lui, nu consumase vreodată, nu are habar cum a ajuns acolo. Dar ce să facă? Tu ce ai face? Ai anunţa autorităţile? Ai încerca să te descotoroseşti singurel de problemă? Ai lăsa-o acolo de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat? Oricare dintre variante ai aborda-o, e clar că viaţa ta nu va mai fi niciodată la fel. Doar pentru că, fără să vrei, ai descoperit ceva ce nu trebuia găsit. Nu ai ce-i face atunci, trebuie doar să te obişnuieşti cu ideea că eşti condamnat unui viitor mizer.

Aceasta este intriga celui mai nou film regizat de regizorul spaniol Amat Escalante. Producţia poartă numele de Heli şi spune povestea tânărului mexican cu acelaşi nume ce se zbate să supravieţuiască într-o viaţă ce nu trebuia să-i aparţină. Cu un rating interzis minorilor, thrillerul cuprinde scene violente, marcante, cuprinde erotism şi multe drame psihice. Escalante a câştigat în cadrul Festivalului de la Cannes premiul pentru cea mai bună regie cu filmul Heli, propulsându-l pe acesta în cursa pentru Oscar, la categoria cel mai bun film străin. Povestea lui Heli spune povestea unui stat (Mexic) al contrastelor, punând în evidenţă traficul de droguri, violenţa desăvârşită, corupţia, dar şi probleme cu tematică sexuală.

Datorită lui Cristi Manafu am avut onoarea să asist la premiera sa cinematografica în România, aseară la Hollywood Multiplex, în Mall Vitan. Filmul reprezintă 105 minute intense, în care spectatorul aflat ghemuit în scaunul său de la cinema îşi pune în permanenţă întrebarea: şi acum ce? Deşi rulează zilnic seara, după orele 21, producţia lui Escalante poate fi vizionată în weekend de la orele 12 (ziua), însă doar pentru aceia ce şi-au sărbătorit deja majoratul. Vă invit să-l urmăriţi, şi aştept apoi părerile voastre despre o poveste desprinsă din Hell(i).