Voiam să scriu articolul ăsta ieri, de Ziua Naţională. Adevărul e că, deşi o lege veche de când lumea spune că blogul are mereu prioritatea în viaţa unui blogger, pentru mine aseară prioritar a fost somnul. Bănuiesc că nu e prea târziu nici acum. Spuneam într-un articol anterior că urmează să-mi petrec ziua de 1 decembrie la studiourile MediaPro din Buftea. Zis şi făcut.

Autocarele plecau din zona Victoriei duminică dimineaţa pe la 12. După ce au parcurs drumul către Buftea, la intrarea în studiourile lui Sârbu doi paznici mai plinuţi îl întreabă pe şofer: ce-aveţi aici? „Publicu’ de-ntâi decembrie!” îi răspunde el sec. Ne lasă să intrăm. Putea la fel de bine să-i spună că transportă cartofi pentru Horia Brenciu, nu cred că era vreo problemă.

Construite în perioada comunistă, studiourile proteviste au parcă acelaşi aspect fosilic cu al unor profesori cu care am colaborat eu de-a lungul timpului: dacă spui vreo prostie se dărâmă. În rest, săracul Hollywood s-ar simţi ofensat dacă ar afla că cele mai importante pelicule româneşti se filmează în noua Africă de la marginea Bucureştiului. Iar câinii maidanezi sunt atât de mulţi încât ai zice că fiecare vedetă a adoptat unul.

Au descărcat cartofii publicul iar apoi l-au trimis (sau ne-au trimis, mai bine zis) în studioul în care avea să se filmeze. Era platoul de la Dansez Pentru Tine, mai exact. Locul unde ProTV-ul îşi filmează fiecare ediţie specială de 1 Decembrie, Crăciun, Revelion ori restul sărbătorilor anuale. Primul nene de care dau, deşi îmi scapă acum numele lui, este unul de-l ştiu că-l mai bătea Nea Marin pe la Serviţi, Vă Rog!. E unul dintre aceia ce stau în spatele camerelor, nu ştiu sincer ce avea bătrânul cu el. Ne ia pe grupuleţe – hai, voi şase, apoi voi patru, mai daţi-mi încă zece! – exact ca pe cartofi, şi ne aşează în platou. Era să zic că ne aşează pe scaunele noastre, dar n-am avut scaune. Nişte gradene mai sensibile ca cele din Regie, pe asta am stat.

Odată puşi bine, vine un al doilea nene care avea să ne facă instructajul: îi vedeţi p-ăia din partea stângă? încercaţi să-i imitaţi. Aplaudaţi, manifestaţi-vă cum doriţi, totul în limita decenţei, ne zice el, iar dacă vreţi să vă căţăraţi pe cabluri pe-aici o puteţi face, doar aveţi grijă să vă daţi jos la final!

Pe scenă repeta baletul lui Edi. Erau foarte relaxaţi oamenii, se fugăreau, strigau, cântau, ideea e că se simţeau bine. Până mai apărea din când în când Nea Marin să-i calmeze puţin c-un băţ. N-aş putea spune acelaşi lucru şi despre echipa din spatele camerelor, care era formată dintr-o adunătură de stresaţi. Aplaudaţi, aplaudaţi! strigă unul la noi dintr-o direcţie, în timp ce din cealaltă cameramanul ne făcea semn: mai uşor, că-mi mişcaţi camera! Ok, o să aplaud în gând, zic eu.

Vedetele Pro-ului sunt super ok (în marea lor majoritate). Chefii de la Masterchef zâmbesc aproape în permanenţă, lucru cel puţin dubios dacă le urmăreşti activitatea din cadrul emisiunii lor. Andi şi Mihai Petre au ambii o carismă de invidiat şi un umor aparte. Pe Brenciu îl mai văzusem, nu e vreo noutate, omul n-are nevoie de o descriere. Pavel Bartoş şi Smiley sunt exact aceeaşi oameni şi pe sticlă şi dincolo de ea; mereu cu glumele la ei, ştiu ce şi când să improvizeze, sunt în acelaşi timp foarte concentraţi dar şi foarte degajaţi. Iulia Vântur are nişte picioare de gazelă, punct. Iar Nicoleta Luciu are un suflet mare.

Am mai dat şi de alţii acolo, precum Loredana alături de mama sa (care nu ştiu dacă e vedetă sau nu), dar şi de Cornel Ilie, de Elwira Petre (soţia poloneză a lui Mihăiţă), de cei doi ventriloci de la Românii au Talent, de baletul Dansez Pentru Tine, coordonat de Edi Stancu, deja am menţionat de Nea Marin. N-aş vrea s-o uit pe Gina Pistol, care a sărit dintr-un tort îmbrăcată ca Marilyn Monroe, dar nici pe Măruţă, care venise cu toată gaşca din studioul alăturat. O apariţie puţin ciudată a fost aceea a lui Florin Busuioc, care a cântat în timpul repetiţiilor o parodie după melodia Andrei, K la meteo, însă care nu a mai apărut şi în live-uri. N-aş vrea să pomenesc nimic despre aptitudinile muzicale ale lui Busu.

Vedetele super ok, cum ziceam. Organizarea celor de la Pro lasă de dorit, pentru că sunt eu într-o dispoziţie bună şi n-aş vrea să arunc cu cuvinte. Nu ne-au dat un pahar de apă toată ziua, în condiţiile în care ne-am îmbarcat în autocarele lor la 11 30 dimineaţa şi am coborât la ora 19 înapoi în Bucureşti. Munca depusă în spatele a trei ore de live este imensă. E o agitaţie permanentă acolo, fiecare face câte ceva, dar cel mai important e că fiecare ştie perfect ce are de făcut. Nu se calcă pe cap unul pe altul, pentru că atunci ar călca pe cap câteva milioane de telespectatori.

Seara, din comodul meu pat, mă uitam la Vocea României, filmată la doar un studio depărtare de locul în care am stat eu. Şi-mi tot imaginam ce se întâmplă în spatele camerelor, lucrurile acelea obositoare pe care nu le vede nimeni de-acasă. Ca să nu mai zic că am prins un tic sâcâitor să încep să aplaud când numără cineva. Gen, azi la ore, când un profesor începea să numere elevii prezenţi: unu, doi, trei… iar eu începeam să aplaud. Sau atunci când eram în pauză şi mă uitam la ceas, iar reacţia mea era: în două minute întrăm în direct, toată lumea la locuri!

Întrebarea mea de final totuşi, e una destul de simplă: s-a văzut la televizor diferenţa dintre un public amator, de 18 ani, şi aceia ce sunt plătiţi să facă asta zilnic? Dacă da, atunci care au fost diferenţele (de atmosferă, de imagine, de sunet), iar dacă nu, atunci de ce am fost eu asaltat de indivizi nemulţumiţi toată ziua? M-au făcut să cred că nici măcar să aplaud nu-s în stare! 😐