Acest articol este unul „la cerere”. Ideile sale şi tema în jurul căreia se învârte tot discursul meu este aleasă şi recomandată de unul sau mai mulţi cititori ai site-ului. Fondatorul de drept al subiectului abordat se află sub protecţia anonimatului, astfel că oricare dintre voi doreşte dezbaterea vreunei teme pe Malaezu.ro este invitatul meu să-mi trimită un mesaj. Orice doleanţă serioasă şi decentă va fi luată în calcul. Mulţumesc!

Sadic şi imatur, imoral, incorect şi plin de păcat, mă lupt cu un gând mai violent ca actul în sine: o dorinţă radicală de nivelare a prostiei; de eliminare a ei. De tot şi prin orice mijloace, cu cât mai neortodoxe, macabre şi dureroase cu atât mai bune. Şi trist este că nu sunt singurul cu astfel de apucături primitive, pentru că aşa îmi puteam reproşa în rarele ocazii în care mă privesc în oglindă că am o problemă, că-s eu ăla defectul. Dar să condamni alţi oameni (puţini la număr, ce-i drept) pentru că au doar aceleaşi păreri ca tine este o crimă mai mare decăt nevoia mea iniţială.

Precum curentele literare, evoluţia artei de pretutindeni sau ridicarea pe două picioare a macacului originar, exact aşa ia acum amploare factorul ăsta al inaptitudinii unei vieţi trăite în limitele decente ale normalului. Şi nu mă refer la exemple, încerc cu greu să mă delimitez de vastele mele cunoştinţe în domeniu, şi doar să vorbesc despre o masă zdrobitoare. Acel gen de oameni ce atunci când se trezesc dimineaţa simt nevoia unei divinizări absolute şi, în loc să facă sacrificul suprem bătându-şi cuie în glezne, se urcă în RATB şi cer ofrande de la tine, călătorul de rând, modest şi fără abonament.

Ceea ce mă trimite cu gândul către o altă idee mai veche pe care o aveam: dacă aş fi în locul celor potenţi şi îndreptăţiţi să ia hotărârile în ţara asta, aş interzice comercializarea istoriei. Prea multe filme (nu cărţi, pentru că acelea trebuiesc citite, şi nu sunt nici pe departe atât de abordabile precum subtitrările de pe uTorrent) în care Caesar, Napoleon sau Stalin îşi admiră imperiul în timp ce acesta îi pupă în fese au dus societatea într-o direcţie în care fiecare individ cu tente macacice se crede Fuhrer-ul propriei gloate de homo-sapiens contemporani. Aşa, cine e pasionat de subiect, vrea să înveţe ceva din istorie, să o cunoască şi apoi să o evite, poate foarte bine citi câteva cărţi. Iar dacă într-adevăr ţine morţiş să-i admire mustăcioara lui Hitler într-un montaj inteligent, poate vizita programe de genul History sau National Geographic, canale oricum mult prea îndepărtate în grila ratonului care nu ştie a butona mai departe de CanCanTV, Kanal D sau Minimax.

Desigur, singura problemă în ascensiunea de altfel iminentă a acestor Tutensteini aflaţi la apogeu (doamne cât mai puteam îndrăgi desenul ăla animat) o constituie în fond chiar propria nimicnicie. În timp ce Napoleon era conştient de statura aparent defavorabilă şi reuşea cu iscusinţă să o folosească pe aceasta în avantajul său, ori în timp ce măreţul Caesar învăţase să accepte şi să trăiască alături de ideea că fusese sodomit, gloata aceea de gâşte separatiste îşi consideră propriul buric nespălat centrul etern al universului. Scurtă paranteză: gâştele au buric? vorbesc serios.

Trec rapid de la una la alta, pentru că nu înţeleg, tot menţinându-mă în cercul temei abordate, de ce aceste mici capre perverse ce se autocaracterizează ca fiind nucleul vital al generaţiei noastre nu ştiu a privi împrejur, ci doar fix înainte. Mai fac şi eu d-astea, doar atunci când zăresc vreo tânără şi ispititoare domniţă purtătoarea unei fustiţe mai scurte decât buzunarele blugilor mei cum se întinde agonizant să spele geamul vreunei şaormerii, dar apoi, cand simt mirosul amalgamului de condimente nepotrivite, parcă îmi mut şi eu privirea în altă direcţie; ORICARE altă direcţie. Dar ei, ei aruncă în treacăt nişte zâmbete ironice îmbrăcate într-o tentă nereuşită de supremaţie către orice individ cu strictul necesar de doi neuroni (cu unul mai mult ca rasa descrisă iniţial) ce nu îi acordă importanţă oricum. Iar când observă că acel rebel al noii generaţii dătătoare de speranţe (deşarte) îi ignoră apucăturile de gibon-şef, se îndreaptă către gibonaşii mai mici ce pot a fi comandaţi şi batjocoriţi, alcătuind astfel un fel de maraton, de olimpiadă a făpturilor unineuronale.

Îmi cer sincer scuze pentru felul în care am jignit în acest post macacii, gibonii, ratonii ori gâştele. Am intitulat articolul „Animale Moderne” tocmai pentru a delimita specia mutantă ce a luat naştere pretutindeni de nevinovăţia animalelor denumite mai sus.

P.S.: Niciun animal nu a fost maltratat în vederea realizării acestui articol. Rog animalele de pretutindeni ce îl citesc să înţeleagă că orice asemănare cu specia lor este o pură coincidenţă nefericită. Mulţumesc!