Matthew Vaughn e genul ăla de regizor care nu-ți spune mare lucru la o primă citire, dar apoi îi parcurgi munca pe IMDb și-ți dai seama că ești fan fără să vrei: de la Stardust în 2007 și Kick-Ass în 2010 și până la seria de filme Kingsman (2014, 2017 și 2021) care l-au făcut celebru, îți zic sincer că eu nu am un film regizat de el care să nu-mi fi plăcut.

Iar Argylle se afla deja pe lista mea de filme pe care le aștept în 2024, ocazie cu care-mi felicit alegerea de a mă lăsa entuziasmat în fața acestui proiect.

Până să ajung la filmul propriu-zis, aș vrea totuși să-mi lansez articolul ăsta cu poate singurul minus pe care i l-am găsit eu lui Argylle: care are, domnule, o campanie de marketing înfiorător de mincinoasă.

Și o să vezi probabil cum se atacă o comunitate întreagă în online care s-a dus sau se va duce la cinema pentru Dua Lipa. Iar Dua Lipa e acolo pentru poster – unde au pus-o într-un mod chiar răuvoitor aș spune fix central. Personajul ei e irelevant și apare în film la fel de mult cât apare și în trailer. Serios, nu e spoiler, dacă crezi că e spoiler și te enervează detaliul ăsta o să te enerveze și filmul și n-are rost să-ți pierzi vremea.

Am apărut eu mai mult într-o reclamă tv la plăcinte acum vreo cinci ani decât apare ea în filmul ăsta.

Și nu doar ea, uită-te pe posterul ăla unde sunt scoși în față Henry Cavill și Samuel L. Jackson. Care apar, sunt relevanți, au screen-time, dar mi se pare nedrept față de Bryce Dallas Howard și Sam Rockwell, adevărații protagoniști de aici.

Și să zici că te-ai dus la „filmul ăla cu Dua Lipa și Henry Cavill cu freză haioasă” înseamnă să minimizezi munca lui Vaughn și a tuturor oamenilor implicați în proiectul ăsta.

Bun, acum c-am lămurit aspectul ăsta: Argylle e absolut superb cap-coadă și nu mă interesează ce zice elita americană incapabilă să se bucure de orice film care nu condamnă sclavia, evidențiază feminismul sau luptă pentru drepturile homosexualilor.

De fapt cred că Argylle o bifează p-aia cu feminismul super bine, dar nu o face direct și vocal, nu ai un personaj feminin care luptă să se remarce într-o lume a bărbaților, nu e despre lipsa de oportunități pe care (nu) i le-a oferit viața și cum a reușit ea să se ridice deasupra piedicilor.

Și, foarte important, nu e despre vreun fotomodel cu care ne-a tot obișnuit Hollywoodul (atât pentru femei, cât și pentru bărbați valabil). O zic din nou, dacă nu te poți bucura de un film pentru că nu vezi picioarele lui Margot Robbie și decolteul lui Sydney Sweeney problema e la tine. Și fac pariu că ai dat un search să vezi cine e Sydney Sweeney.

Bryce Dallas Howard e fantastică în rolul ăsta, joacă atât de bine încât te face să te întrebi la final dacă ar fi putut fi cineva mai potrivit. E o scriitoare de succes care-și petrecere serile de vineri singură acasă, alături de motanul ei și niște alcool; o vezi pe Margot Robbie făcând asta, apropo?

Treaba cu personajul ei, de unde pornește și intriga filmului, e că lucrurile pe care le scrie ajung să se întâmple, și prin urmare avem două facțiuni (bine și rău) care încearcă să o câștige de partea lor pentru a putea controla evenimentele viitoare în acest spy thriller super intens.

Argylle are atât de multe plot twisturi încât nu mai poți ține pasul cu cine-i de partea cui, care sunt băieții buni și care sunt cei răi, dacă cineva e double-triple agent. La un moment dat ajungi în punctul în care pur și simplu te lași dus de val, nu ai cum să-l iei foarte tare în serios și te gândești ce rol are motanul în tot ecosistemul ăla și dacă nu cumva e și el agent secret. Apropo de asta, motanul este al Claudiei Schiffer, soția lui Matthew Vaughn.

Dincolo de distribuția pe care am tot amintit-o, Argylle iese în evidență printr-o coloană sonoră super mișto unde se regăsesc niște clasice gen Careless Whisper sau varianta Leonei Lewis la Run, dar și piese noi semnate de Ariana DeBose. Cel mai mișto lucru mi se pare însă c-au inclus acolo ceea ce e considerat a fi ultimul cântec înregistrat de The Beatles. Now and Then a fost scris și înregistrat de John Lennon în 1977, dar nu a fost niciodată terminat; până în 2023, când a fost lansat cu ajutorul inteligenței artificiale.

Argylle prezintă un scenariu euforic și efervescent, care nu se ia și pe care nu trebuie să-l iei în serios. E plin de umor – de multe ori umor d-ăia tâmpițel la care te simți vinovat că râzi, dar nu te poți abține – și de situații extreme care n-au cum să se întâmple vreodată, dar le accepți pentru că nu scrie nicăieri că acest film e bazat pe evenimente adevărate.

Se vede super mișto în IMAX, dar, doamne, sunt niște tranziții acolo care m-au luat de ochi! Când i se încețoșează privirea lui Bryce Dallas Howard de câteva ori și simți efectiv cum se prăbușește ecranul ăla pe tine, e ceva crunt. Mișto, nu zic, dar crunt.

Oricum recomand, mie mi-a super plăcut; dar bine, eu nici nu mă iau în serios la d-astea. Mă duc să văd Madame Web ca să văd ce haos mai face Sony și prin ce univers Spider-Man îl aruncă. Posibil să-mi placă și ăla.