Când voi avea 80 de ani voi sta în scaunul meu și voi citi Harry Potter. Iar familia mea mă va întreba: „După tot timpul ăsta?” Atunci am să le spun: „Întotdeauna!”
N-a fost să fie. Mai erau 11 ani până la acel îndepărtat 80. Alan Rickman a murit pe 14 ianuarie. Și odată cu el o parte semnificativă din Universul lui Harry Potter; din lumea cinematografiei.
Am citit primele două cărți ale seriei înainte să mă uit la primul film. Pe Plesneală – cum a fost adaptat la noi numele profesorului Snape – mi l-am imaginat exact așa cum l-a portretizat Rickman ulterior. Și mă uitam apoi la film și mă gândeam că Snape e unul dintre acele personaje care a fost gândit în jurul unui actor, nu invers. Mereu am avut senzația asta, că Rowling l-a creat pe Snape special pentru Rickman.
L-am urât pe Snape preț de vreo șase cărți și șapte filme. Dar l-am apreciat pe omul din spatele lui pe-atât de mult. Cred că-i incredibil ce-a reușit să facă Alan Rickman din personajul ăla. Mi-am recunoscut de fiecare dată când am avut ocazia admirația pe care i-am purtat-o pentru felul în care i-a dat viață lui Plesneală.
Cel mai recent l-am văzut pe marele ecran în filmul de epocă „Haos la Versailles„, pe care l-a și regizat. În 2016 o să-i putem auzi pentru ultima oară vocea în filmul Alice Through the Looking Glass.
Azi e ziua în care ne ridicăm baghetele spre cer în memoria lui Severus Snape și a lui Alan Rickman. Exact la fel cum am făcut-o în 2002 pentru primul Albus Dumbledore, Richard Harris. Catedra de la Hogwarts își mută încet, încet magia. Tot ce știu e că sala poțiunilor nu va mai fi niciodată la fel acum, că Prințul Semipur a plecat.
Dar cred că în final ar trebui să ne bucurăm. După atâta timp, într-un final Plesneală a ajuns alături de cea pentru care s-a sacrificat toată viață: Lily Potter.
0 Comentarii