Căci numai cuminte nu este Cristiana (Elena Popa) în filmul regizat de Ana Lungu. Își împarte viața între prietenii ei, studiile de doctorat și întâlnirile cu Dan (Emilian Oprea), un bărbat însurat care-și înșeală soția. Și cam aici se termina cu moralitatea; aici, adică la studiile de doctorat, nu la relația dintre ea și tipul ăsta, Dan.

În rest n-are o viață prea grozavă: părinții ei sunt exact prototipul anilor 2000, înainte ca cei bătrâni să descopere Facebook-ul și jocul Candy Crush. Acum parcă s-a produs o ușoară apropiere între generații, iar cei crescuți înainte de ’89 încep încet, încet să-i înțeleagă pe cei născuți după ’90. În urmă cu zece ani, însă, n-aveai cum să anticipezi treaba asta. Părinții erau părinți, o știau pe-a lor și nu înțelegeau oricum ce vrei tu să faci în viață.

Autoportretul unei fete cuminți oferă multe dialoguri în care orice român s-ar putea regăsi. Chiar stăteam de curând la masă cu ai mei și le spuneam c-am putea face un film dacă punem o cameră undeva, să surprindem momentul. De la discuțiile din jurul mesei și până la bârfe mondene despre Monica fostă-Columbeanu, cred că orice temă banală și absolut neinteresantă a fost abordată. Filmul e vulgar și se învârte mult în jurul sexului. Știu că vulgaritatea în State e ok, chiar melodioasă pe alocuri, dar la noi te zgârie pe creier să auzi înjurăturile alea pe marele ecran. Iar nuditatea aia e bună când e frumoasă.

Și totuși filmul are părțile sale bune, prin faptul c-a fost făcut cu un buget zero, iar în distribuția sa se regăsesc și actori de ocazie, neprofesioniști. Părinții regizorului Ana Lungu și câțiva prieteni de-ai ei apar în cadrele filmului, iar tatăl acesteia are parte de un rol ce m-a surprins plăcut. Și Emilian mi-a plăcut cum a jucat, deși rolul său este, după cum spune chiar el, mai mult de afiș. La propriu. Căci e pe afiș. Nud.

Am pretenții și așteptări de la cinematografia românească, indiferent de bugetul filmului, de distribuție, de echipa din spate; pentru că pe mine nu detaliile acestea mă interesează neapărat, ci produsul de pe marele ecran. Știu că nu-i neapărat corect, însă înainte de orice sunt spectator. Și sunt dezamăgit de potențialul unor filme și povești, lăsat undeva în urmă, ascuns după secvențe moarte și dialoguri irelevante. Nu cer acțiune, efecte speciale sau chestii imposibile, ci mi-ar plăcea doar să mă simt implicat în povestea personajelor. Nu vreau să privesc niște tineri care joacă Adevăr sau Provocare; sau dacă tot mă uit la ei cum joacă, ar putea să se întâmple ceva interesant în timpul jocului.

Păcat de titlul filmului, unul care m-a atras în mod deosebit, dar care a rămas stingher. Și păcat și de unele interpretări, totodată. Am înțeles că era despre viață, însă viața mea, indiferent de rutina în care s-ar cufunda uneori, pare mult mai atractivă. Am înțeles c-așa-s filmele românești și că nu reușesc eu să le percep ca atare. Poate că asta e, și-mi asum.

În rest, cântecul Adei Milea e foarte mișto și bine ales. Găsiți filmul în cinematografe de vinerea trecută, 25 septembrie.