Știu că e abia început de ianuarie și posibil să mă arunc cu afirmația asta, dar dacă nu se întâmplă un neprevăzut extraordinar, posibil ca Babylon să fie cel mai bun film pe care-l văd anul ăsta. Am speranțe mari în Oppenheimerul lui Nolan că poate fi acolo, la vârf, poate mai dau de vreun film mai mic și puțin promovat care să fie foarte bun, însă modul în care mi s-au scăldat ochii preț de trei ore urmărind Babylon mă face să ridic nivelul pentru 2023 destul de mult.

După ce a venit cu La La Land – pentru care a luat un Oscar pe bune, și unul doar anunțat din greșeală – Damien Chazelle pare că și-a propus să arate Hollywoodului cât de larg e spectrul său artistic. Asemeni fiecărui supererou care are un antagonist ce-i seamănă, așa cum Spider-Man îl are pe Venom, exact așa reprezintă Babylon fix partea întunecată a filmului lansat în urmă cu deja cinci ani.

Tot ce are mai pur și inocent La La Land este transformat într-o vulgaritate grotească aici; basmul ăla frumos în care se cufundau Emma Stone și Ryan Gosling devine o orgie sălbatică, plină de droguri, alcool și capricii extravagante la care sunt supuși de această dată Margot Robbie și Brad Pitt.

Babylon este poate cel mai acid atac asupra Hollywoodului pe care un regizor și-l permite să-l împacheteze sub forma unui produs artistic greu de digerat fix de cei pe care-i caracterizează (n-o zic eu, ci majoritatea recenziilor agresive venite de peste ocean). E fix discursul lui Ricky Gervais de la începutul Globurilor de Aur din 2020, adaptat pentru Hollywoodul anilor ’20.

Într-una dintre poate cele mai controversate industrii ale ultimilor ani – cea a filmului – Chazelle se adresează elefantului din încăpere încă de la primele cadre, oferind o metaforă literală definitorie pentru cursul pe care-l va urma povestea sa și toate subiectele tabu prin care urmează să treacă. Prezentându-le însă într-un mod mult prea serios și direct ar fi făcut poate ca Babylon să fie doar un alt film ușor de trecut cu vederea. Este însă latura sa grotească și absurdă cea care-l aduce în prim plan și te face să-ți aduci aminte mai presus de orice de imaginile efervescente înaintea mesajului pe care vor – și zic eu că și reușesc – să-l transmită.

Din roastul lui Chazelle nu scapă nimeni, de la actori și producători, la înalta societate și inclusiv criticii de film, cu toții cad pradă unui act artistic defăimător. Babylon prezintă poate cel mai vicios drum pe care a apucat industria cinematografică încă de la începuturile sale, cu mult înainte de social media, me too și cancel culture. Extravaganța petrecerilor din Los Angeles rivalizează cu descrierile oferite de F. Scott Fitzgerald în The Great Gatsby, într-o lume în care mai apăsătoare ca decorurile obscure ale unor vile de lux sunt doar aspirațiile invitaților dornici să se remarce pe o scenă despre care nu știi când și dacă îți va aparține.

Într-un triunghi compus de Brad Pitt, Margot Robbie și Diego Calva vedem cum fiecare personaj își cunoaște propria ascensiune spre succes, precum și propriul declin, însă niciodată simultan, ci doar complementar.

Un actor de renume, cu o reputație solidă și un portofoliu atent conturat se află pus deodată în fața irelevanței. O tânără stea aspirantă își găsește conjunctural locul într-un univers ce nu-i aparține, dar pe care se vede nevoită să-l dovedească. Un om simplu și cu vise mari îți arată că munca nu este întotdeauna suficientă în fața unui miraj ce poate corupe chiar și cele mai pure suflete. Succesul unuia va însemna de fiecare dată decăderea altuia într-o lume în care singura monedă de schimb este, de fapt, aprecierea publicului.

O Margot Robbie desăvârșită ce impresionează prin varietatea de stări și sentimente transmise este principalul punct de interes al acestui triunghi. Dezechilibrul ei emoțional oferă anxietate și disconfort privitorului.

Tranzițiile alerte și mișcările aparent haotice ale camerei sufocă adesea și transmit un sentiment diametral opus față de cadrele calme și cursive ale La La Land. Dar haosul este de fapt piesa centrală în puzzle-ul lui Chazelle, care ne arată cât de gălăgioasă poate fi cu adevărat o lume mută. Aflat la granița dintre pelicule mute și integrarea sunetului în cinematografie, Babylon incită și excită totodată prin vulgaritate, obscen și stilul țipător abordat. Mai mult, perspectiva publicului este îmbrățișată în mai toate acele secvențe aglomerate de un Brad Pitt calm, care privește cu fascinație către evenimentele ce se compun și descompun abrupt înaintea sa, exact ca audiența din sala de cinema încercată de cele mai diverse sentimente.

E imposibil de stabilit unanim dacă Babylon e un film bun sau prost, o capodoperă artistică sau un eșec de proporții, și doar subiectivismul fiecăruia îi poate plasa o etichetă. Poate cel mai corect ar fi să-l privim cu detașare față de cutumele sociale și să ne formăm și asumăm opinii fără ca acestea să rezoneze neapărat cu rândurile prăfuite ale recenziilor de film; exact așa cum ne învață el.

Pentru mine reprezintă fix ceea ce-am zis din primele rânduri și sunt dispus să mă arunc la o dezbatere lungă pe subiectul ăsta; pe de altă parte, nu e o dezbatere pe care trebuie neapărat s-o și câștig. Au fost trei ore pe care nu le-am simțit trecând (lucru pe care nu-l pot spune și referitor la Avatar, de exemplu) și simt că singurele lucruri care mă împiedică să-mi exercit euforia care m-a cuprins la final în moduri cât mai diverse sunt alarma dimineții și mailurile din Inbox care mai estompează puțin din entuziasm.

Altfel, Babylon e clar de văzut la cinema chit că doar pentru sonorizarea aia fantastică și modul asurzitor în care e construit fiecare moment de liniște. Profită și cât va fi în IMAX, dacă tot alegi calea asta, ca să-ți amplifici niște simțuri.