Știți moda asta cu aplaudatul la aterizare, nu? Că s-a mai vorbit despre ea pe internet, nu-i vreo noutate. Eu n-am ticul ăsta, deși fac parte dintr-o generație care încă mai cânta „să trăiască domn’ șofer” la întoarcerea din excursiile cu clasa. Cred, totuși, că-s anumite situații în care pilotul ăla de avion ar trebui aplaudat, că a făcut niște lucruri remarcabile, iar altele în care se pot transmite niște mulțumiri generale unui însoțitor de zbor doar așa, ca gest, chiar dacă probabil n-o să fie date mai departe către căpitan.

Să vă dau un exemplu. Pe 15 ianuarie 2009 pleca din aeroportul LaGuardia din New York avionul US Airways 1549, într-o cursă internă cu destinația Carolina de Nord. În aer, la scurt timp de la decolare, avionul se ciocnește de un stol de păsări și își pierde ambele motoare în doar câteva secunde. Ăla e momentul în care pilotul avionului trebuie să gândească ce are de făcut mai departe și să pună în balanță teoria învățată în școli și în sutele de ore de antrenament cu contextul în care se află aeronava sa.

Adică își aduce aminte ce scria în nu știu ce manual obscur, pe la pagina 293, unde se vorbea despre astfel de situații și realizează că nu prea poate aplica ideile d-acolo, pentru că sunt alți parametrii. Că, vorba aia, nimic n-a avut vreun precedent înainte să se întâmple pentru prima oară. Și cred că abia atunci își dai seama dacă toți anii ăia de zbor din viața sa au fost cu folos, în momentele alea în care trebuie să ia o decizie care privește 155 de oameni, câți erau în avionul ăla.

În cele din urmă căpitanul acelui zbor a decis că singura variantă pentru a-și salva pasagerii e să amerizeze pe un râu, pentru că oricare alt aeroport era mult prea departe, ar fi pierdut altitudine și s-ar fi ciocnit de ceva înainte să apuce să atingă pista. În ziua aia de 15 ianuarie, zborul US Airways 1549 a amerizat pe râul Hudson, în New York, iar căpitanul Chesley Sullenberger a reușit performanța să-i aducă în siguranță la sol pe toți cei 154 de colegi de zbor, fie ei pasageri sau membri ai echipajului.

Mă rog, apoi a urmat un întreg proces în care pilotul a fost acuzat că n-a respectat procedurile, că putea ateriza pe un aeroport, s-au făcut niște simulări, omul a încercat să le explice că era imposibil. Dar ideea e alta: asta e una dintre situațiile alea în care pilotul unui avion trebuie aplaudat la final. Nu pentru că ne-a dus din Otopeni în Atena, ci pentru c-a salvat 155 de vieți în doar câteva minute.

Ce mi se pare mișto e că regizorul Clint Eastwood a făcut un film după povestea asta, mai exact despre consecințele pe care le-a avut de înfruntat căpitanul Sully, așa cum era poreclit, în urma acelei zile. Și după American Sniper (un film bun dacă nu luați în calcul uriașa propaganda tipic americană), e al doilea film consecutiv în care o dramă destul de recentă e transformată în producție cinematografică. Asta ca să nu mai zic aici de J. Edgar sau Invictus.

Foarte bun filmul, m-a prins super tare. E cu Tom Hanks în rol principal, iar omul știe să trăiască excelent situațiile alea. Să vă uitați, apare de vineri în cinematografe, adus de Freeman Entertainment. Luați cu trailer: