Am să încep cu vestea bună: odată cu Captain America: Brave New World Marvel revine „cu picioarele pe Pământ” și ia o binemeritată pauză de la extratereștri, magie, creaturi fantastice și multiverse.

Toată saga asta Multiverse a fost gestionată prost cap-coadă, de la multitudinea de teasinguri care nu au dus nicăieri, la avalanșa de filme și seriale de duzină, gândite pentru a bifa cantitativ și deloc calitativ. De la Spider-Man: No Way Home și Doctor Strange in the Multiverse of Madness, la Loki și Ant-Man and the Wasp: Quantumania, toate producțiile MCU au deschis subiecte și sub-ploturi menite să te facă să aștepți cu sufletul la gură următorul proiect, dar care în final nu au mai dus nicăieri.

Au trecut patru ani, opt filme și nouă seriale de la Eternals, și Captain America: Brave New World este primul titlu Marvel care adresează și conștientizează problema unui Celestial uriaș care a erupt din centrul planetei.

Odată cu acest al patrulea film al seriei Captain America Marvel încearcă să se întoarcă la stilul stradal și intrigile politice care au făcut ca titlurile anterioare (în special Civil War) să fie de succes. Brave New World se vrea a fi un thriller politic de spionaj, plasat însă într-o lume în care supereroii sunt o normalitate.

O recapitulare rapidă pentru cine a mai ratat din ele sau nu-și aduce aminte: la final de Endgame o variantă îmbătrânită a lui Steve Rogers, care și-a trăit deja viața după ce a ales să se întoarcă în timp, renunță la scutul lui Captain America, pe care i-l oferă partenerului său, Sam Wilson (Falcon). În Falcon and the Winter Soldier acesta se confruntă constant cu dilema morală de a accepta moștenirea arhetipului eroului american, dar în final decide să ducă povestea mai departe și devine noul simbol al Statelor Unite.

Ceea ce e însă interesant e că Brave New World e mai degrabă o continuare a filmului The Incredible Hulk din 2008, pe vremea în care personajul verde era interpretat de Edward Norton și nu de Mark Ruffalo, decât un continuator al trilogiei al cărei nume îl poartă.

Filmul lui Hulk a fost întotdeauna o nebuloasă nu doar pentru fanii MCU, dar și pentru creatorii acestui univers. Asta pentru că la momentul apariției sale, imediat după primul Iron Man, drepturile personajului erau la Universal, însă Marvel a legat cele două filme (primele din MCU și singurele de la acea vreme) printr-o secvență post-credit în care apărea Tony Stark (Robert Downey Jr.). 

Fast forward patru ani mai târziu Marvel și-a recumpărat drepturile pentru Hulk și l-au redistribuit pe Ruffalo în rolul lui Norton în urma unor diferențe de opinie cu privire la continuarea proiectelor care-l aveau pe erou în prim plan. De-atunci evenimentele din filmul apărut în 2008 nu au mai fost niciodată adresate în vreun proiect MCU, deși ele au fost în permanență considerate canon.

Singurul personaj care a continuat să fie prezent și în alte filme a fost Thaddeus Ross, interpretat de William Hurt în Civil War, Infinity War, Endgame și Black Widow. După decesul actorului în 2022 Marvel i-a acordat rolul lui Harisson Ford, care debutează în MCU în Brave New World.

Am spus că filmul ăsta e mai degrabă un sequel la The Incredible Hulk nu doar pentru că readuce în prim plan mai multe personaje din acel film (Samuel Sterns, interpretat de Tim Blake Nelson e principalul antagonist), ci pentru că în sfârșit se raportează la acele evenimente. De altfel filmul regizat de Julius Onah începe inclusiv cu o recapitulare a ceea ce s-a petrecut în MCU în urmă cu aproape 17 ani, pentru că mai mult ca sigur că există public acum care nu era născut atunci; lucru pe care nu mă așteptam să-l zic vreodată despre vreo producție Marvel, sincer.

Deși am înțeles perfect ce încearcă Marvel să facă aici, nu sunt sigur cât mai funcționează rețeta asta în 2025. Cred că a sosit momentul să recunoaștem că oamenii responsabili cu scenariul acolo au niște probleme, pentru că structura poveștilor e aceeași de aproape 20 de ani, cu mici excepții. N-aș ști de ce, dar pot presupune că e o chestie algoritmică: oamenii urmează niște direcții și un tipar clar impus probabil de conducere, care funcționa înainte de Endgame și înainte ca audiența să fie suprasaturată de filme cu supereroi – fenomen cunoscut în original sub numele de superhero fatigue.

Filmul în sine e entertaining, stă binișor pe secvențele de acțiune și coregrafia scenelor de luptă. Nu-i deloc rău și, sincer, dacă n-ai fi văzut deja aceeași structură a plotului de vreo 30 de ori până acum nu prea ai avea ce să-i reproșezi. Poate doar CGI-ul, eu nu înțeleg cum a reușit Marvel să distrugă asta în Anul Domnului 2025, cât de mari să fi fost restructurările alea de buget și personal încât să nu-ți mai permiți un CGI decent în era inteligenței artificiale emergente? Uite, în sfârșit am văzut niște 3D-uri corecte, care să-ți ofere perspectiva aia tridimensională cu care te cucerea Avatar acum 15 ani, că nu cred c-am mai prins unele reușite de la The Walk din 2015.

Mi-aș fi dorit totuși ca filmul să nu fie promovat atât de agresiv în jurul lui Red Hulk, cred că puteau să-l scoată în față și altfel. Dacă l-ai văzut înțelegi ce vreau să spun, încerc să nu arunc vreun spoiler. Am citit benzile desenate care stau la baza poveștii, tranziția lui Falcon la Captain America, parteneriatul cu Joaquin Torres și confruntările lor cu Serpent Society și chiar cred că era suficient material acolo pentru a-ți atrage atenția fără să defileze cu Red Hulk prin toate posterele și spoturile.

Dar m-am obișnuit cu gimmick-urile astea la care Marvel tot apelează excesiv de prin 2020 încoace pentru a-și ține audiența aproape. Mai știi trailerul ăsta de la The Marvels? Serios, ia-ți două minute și uită-te la el, e cel mai missleading material de promovare făcut de cineva vreodată, este pur și simplu jignitor. Cam așa e și trailerul pentru Captain America: Brave New World, l-am pus mai jos. E foarte bine făcut, în momentul ăsta sunt convins că oamenii care fac trailere la Marvel își stăpânesc meseria mai bine decât cei care le scriu.