Creed III e genul ăla de film pe care l-ai văzut deja din trailer; sau dacă ai urmărit primele 2 părți; sau din toate celelalte șase filme cu Rocky. Și n-o zic deloc peiorativ, pentru că la fel sunt și absolut toate filmele din seria Fast and Furious sau Mission: Impossible, nu are treabă cu calitatea aici.

Pur și simplu nu te duci la genul ăsta de filme pentru că te atinge într-un mod inexplicabil povestea sau te aștepți la vreun plot twist răsunător la final. Fă un exercițiu de imaginație (n-ai nevoie de prea multă, crede-mă) și încearcă să rezumi filmul ăsta într-un notes pe telefon înainte să-l vezi, scrie câteva idei simple despre ce crezi tu c-o să se întâmple și vezi dacă ai avut sau nu dreptate. Eu am nimerit undeva pe la 80% și n-o zic arogant.

În continuare cred că cel mai bun film centrat pe box pe care l-a dat Hollywoodul în istoria sa recentă e Southpaw, e singurul care nu-ți pune pe tavă toate clișeele din lume și vine cu o poveste cât de cât disruptive.

Amplasat la 7 ani distanță de la evenimentele din cel de-al doilea film, Creed III prezintă un protagonist retras din lumina reflectoarelor în plină glorie, construindu-și o carieră de succes în afara ringului – dar totodată bazată pe sportul care l-a consacrat – și dedicându-se familiei pe care abia ce începuse să o formeze în cea de-a doua parte.

În continuare mi se pare că personajul lui Adonis Creed are zero straturi emoționale, nu-ți oferă niciun motiv pentru care să vrei să empatizezi cu el; nu-i neapărat vina lui Michael B. Jordan, care joacă ce i se dă, cred că pur și simplu are parte de un personaj absolut neinteresant. Vestea bună e că în sfârșit are un antagonist pe măsură, pentru că Florian Munteanu în Creed II n-a fost nici măcar sparring partner. Încă o dată zic, nu mă refer la actor aici, știu că-i român de-ai noștri, n-are treabă, pur și simplu personajul ăla a fost scris ca să ocupe spațiu în scenariu, are profunzimea unei coli de hârtie.

Jonathan Majors, în schimb… Nici eu știu când a explodat cariera lui în halul ăsta, că eu parcă mai ieri îl descopeream în Lovecraft Country (o minunăție de serial de care și-a bătut joc HBO la fel ca de restul portofoliului pe care-l mai avea). A mai avut niște apariții neînsemnate în Da 5 Bloods și The Harder They Fall, ambele pe Netflix, apoi l-a recrutat Marvel pentru Loki și Ant-Man and the Wasp: Quantumania și brusc a devenit principalul punct de interes în MCU.

Majors e bun, e foarte bun pe ceea ce face și cred că are un spectru de interpretare incredibil de larg. Privește mereu pe sub sprâncene și vorbește înfundat, în barbă, adesea aduce aminte de stilul lui Tom Hardy, mai ales în Taboo. Are și un rol ușor țăcănit care-i permite să se manifeste și să fure atenția în fiecare scenă în care e implicat. O să minți dacă-mi spui că n-ai ținut cu el până la final în timpul filmului, tocmai pentru că are acel ceva ce-i lipsește lui Creed, elementul emoțional care să-l apropie de public.

Relația dintre Majors și Jordan ar fi trebuit să fie atracția principală a filmului, problema e că e mult prea clișeică, dezvoltată pe repede-înainte și prost scrisă pentru a te putea bucura de ea. Nu trebuie să fii mare iubitor de box, ci doar să ai habar cum funcționează cam orice competiție sportivă măcar la nivel principial, dacă nu pe regulamente, ca să înțelegi absurdul situației: Damian Anderson (Majors) iese din închisoare după vreo 15 ani sau ceva cu ambiția de a deveni campion mondial și se duce la prietenul lui din copilărie, Creed, pentru a-l ruga să-i obțină un meci pentru centură.

E ca și cum Ryan Reynolds cumpără o echipă de fotbal în Liga a 5-a din Anglia și cere să nu mai stea la coadă și să joace direct cu Real Madrid în finala Champions League. O să-mi zici că nu-i același lucru și că în box sunt alte reguli ca-n fotbal, dar pur și simplu firul narativ din povestea asta nu funcționează, e mult prea tras de păr pentru a fi credibil.

E filmat mișto, special pentru IMAX, se simte, se aude frumos muzica aia rap pe care intră sportivii în ring, se văd mișto slow-motionurile în care se împart pumni în coaste, are niște tranziții chiar ok, dar am văzut mai multă emoție în Liverpool – Manchester United 7-0, că și aia tot bătaie s-a numit.

Apropo, ușor pe lângă subiect, dar m-a lovit în plin când am văzut scris pe ecran, la începutul filmului, că o secvență se întâmpla undeva prin 2002. Era vorba de o secvență din copilăria lui Creed, când era el mai tânăr cu 20 de ani. Și în continuare dacă mă întrebi secvențele de „acum 20 de ani” ar trebui să se întâmple în anii ’80, nu în 2002. A fost un reality check mai puternic ca toți pumnii pe care i-am văzut aruncați până la final.

Pare că totuși Creed III e final de drum pentru franciza asta, dar eu îți dau în scris că la un moment dat cuiva îi va veni ideea să mai facă un spin-off centrat pe fata lui, care are toate trăsăturile pe care și le dorește Hollywoodul: femeie de culoare, surdo-mută, care va învăța să lupte în ring în ciuda tuturor obstacolelor și va deveni campioană și ceva, ceva în direcția asta.

Dar mna, până atunci avem filmul ăsta în cinematografe și ne putem bucura de el; aș vrea să spun că-i cel mai bun al acestei trilogii, dar nivelul e incredibil de jos, deci nu știu cât de relevant e asta.