Cineva mi-a reproşat că am scris, şi continui să o fac, numele patriei vecine cu majusculă. O fac pentru că eu, spre deosebire de ei, ştiu ce-i aia „respect”. Un alt fel de respect, nu acela oferit de maghiari în Centrul Vechi sau Gara de Nord. Respectul pe care noi, românii, ni l-am impus, l-am câştigat, doar privind către tabela de scor la finalul celor 90 de minute de joc.

Unii m-ar putea considera norocos, însă eu, necredinciosul incurabil, nu dau importanţă norocului în viaţă. Eu doar consider că mi-am aşezat treburile aşa cum a fost necesar pentru a putea fi considerat un norocos de către alţii. Am fost vineri seară la, poate, cel mai frumos meci de fotbal pe care l-a oferit naţionala noastră de la retragerea regelui încoace; şi probabil va rămâne aşa până în momentul în care va debuta la naţionala mare Ianis Hagi. Dar asta e altă poveste. Am făcut parte dintr-o echipă de oameni frumoşi foc, cum ar zice maestrul Florin Piersic, am întâlnit cei mai talentaţi bloggeri pe care i-a oferit ţara asta, menţionându-i aici doar pe Cristi Manafu şi Cabral, cu care am avut şansa să-mi trag câte o poză. Am să ating în cele ce urmează câteva dintre aspectele cele mai pline de emoţie de care m-am putut pe deplin bucura pe parcursul unei nopţi magice.

Dacii Liberi; mult prea liberi

Ne-am temut mult de galeria maghiară, de incidente, de bătăi, de ruinarea unei nopţi de vis. Ne-am temut şi mai mult după ce i-am văzut pe ăştia vandalizând nişte „bucăţi” din capitală ca într-un scenariu post-apocaliptic. Însă ne-am temut degeaba de fanaticii amărâţi puşi rapid cu botul pe labe de execuţia lui Marica din minutul doi. Era 1 – 0, atât pe teren cât şi în tribune. În ambele sectoare scorul avea să se majoreze ulterior în favoarea tricolorilor. Dezamăgiţi că n-aveau cu cine să se bată, frustraţi că ai noştri au marcat prea repede, înainte să aibă ei, „suporterii”, timp să-şi dea în petec, una dintre numeroasele galerii prezente la meci, cunoscută drept „Dacii Liberi”, au decis să se bată între ei. Ei între ei, apoi ei cu fraţii din altă galerie naţională, apoi ei cu jandarmii. Şi-au luat bătaie de la toţi, dar asta nu contează. Cert e că am pierdut câteva minute din meci uitându-mă cât de îndobitociţi pot fi unii oameni.

Execuţie „Pintilifică”

După ce a înscris unul dintre cele mai frumoase goluri ale acestui început de secol, superstarul suedez Zlatan Ibrahimovici a introdus, fără a vrea, în dicţionarul local termenul de „zlatanic”: cuvânt ce descrie execuţiile fantastice ale fotbalistului. Nu cred că s-ar supăra nimeni, dintre aceia care au văzut şutul imparabil, perfect, trimis de compatriotul Mihai Pintilii în poarta ungurilor, dacă am introduce şi noi termenul de „pintilific”. Mărturisesc că i-am apreciat execuţia la adevărata ei valoare abia târziu în noapte, văzând-o la televizor, pentru că acolo, pe stadion, în tribune, eram mult prea ocupat să îi umilesc pe ungurii ce au vrut să ne predea o lecţie. I-am umilit eu, restul suporterilor, cei de pe stadion, cei de acasă, jucătorii, Piţurcă, chiar şi Gigi din arest, cu toţii i-am umilit pe unguri.

Roşia Montană la Tribuna a Doua

Nu; nu protestele alea imbecile pro sau contra Roşiei Montane. Pentru aceia ce vor să exploateze aur, îi invit să-şi cumpere bilete la meciurile naţionalei României; au cam aceeaşi valoare, dacă nu mai bine. Cum ziceam mai sus, am primit biletul la meciul ăsta de la Manafu, în urma unui concurs, cale prin care ţin să-i mulţumesc pentru tot. Ca să nu stau acum să enumăr fiecare aspect pozitiv de care am avut parte datorită lui, pentru că sunt prea multe. În momentul în care am ţinut în mână un bilet pe care era întipărită suma de 160 lei m-am simţit câştigător la Loto. Un tip cu bilete la peluză vine şi mă roagă să facem schimb, de parcă tu, dacă ai avea un sticker cu Cristiano Ronaldo l-ai da pentru unul cu Piovaccari. Nici măcar dacă l-aş avea dublură nu aş renunţa la el. Conştientizează cineva că a fost biletul de 160 de lei la tribuna a doua? păi la VIP, măi fraţilor, costa cât o Dacie Logan?

Dodele, you’ll never walk alone!

Cu un 2 – 0 sec la pauză, în repriza a doua toată lumea era mult prea ocupată să cânte, nu mai lua nimeni în seamă nişte ieşiri nesigure ale lui Tătăruşanu, nişte mingi pierdute aiurea de Goian sau câteva pase date prost de Maxim. Nu mai contau nici ratările antologice ale lui Stancu şi Popa, care puteau duce meciul către un 5 – 0 istoric, toată lumea aplauda. Aplauda, flutura steguleţele primite gratis de la Federaţie, sau oricine a avut bună-voinţa să le aşeze acolo, scanda, urla, îi dădea pe unguri afară din ţară, şi aşa mai departe. Anfield a fost mic copil în momentul în care 40 de mii de oameni au început să facă valuri în tribune minute în şir, făcând capitala României să se cutremure sub picioarele unor fani fanatici. S-a cântat imnul naţional nu mai puţin de trei ori, parcă de fiecare dată mai puternic, mai pătimaş, astfel că singura ta grijă era ca nu cumva jucătorii din teren să uite de meci şi să înceapă să cânte odată cu tribunele. Dar nici vorbă de aşa ceva, pentru că în momentul în care galeriile îi strigau lui Tănase „Deşteaptă-te, Române!”, acesta a băgat mingea în plasă pentru un 3 – 0 de neprezentare.

La „Şi Altele”

– Cabral e uriaş. Şi are un simţ al umorului şi mai mare ca el.

– Cristi Manafu s-a dovedit a fi de departe cel mai simpatic blogger pe care-l ştiu.

– Vocea mea a rămas pe Naţional Arena, aşa că sper să n-am nevoie de ea prea curând.

– Până şi Piţurcă a fost aplaudat la un moment dat, şi cred că l-am văzut pentru prima oară roşind; sau era de la trening. 🙂

– Îmi menţin o idee mai veche prin care îndemn autorităţile să trimită câinii maidanezi în Ungaria; cu puţin noroc se omoară unii pe alţii.

– Nu cred că se mai poate servi cafeluţa prin Centrul Vechi o perioadă; e un fel de Cernobîl românesc.

– Coregrafia din Peluza Sud a fost genială; din simplul fapt că a reprezentat o hartă a româniei. Dar cum nu au fost destui suporteri pentru a o înfăptui, din desen lipsea fix Transilvania. Păi e frumos aşa, românii mei?

– Arbitru a fost patetic; dar deja începem să ne obişnuim cu asta.