Mi s-a întâmplat azi una de n-am păţit-o de-a lungul existenţei mele pe meleagurile urbane ale Bucureştiului. Am avut legături în ultimul timp cu foarte multe firme de curierat, pentru diverse, de la bilete la un meci de fotbal, sau la alte spectacole, la obiecte vestimentare, până la un telefon mobil. Practic destul de des treaba asta cu shoppingul online şi nu m-a dezamăgit până acum. 

Am ajuns azi acasă pe la vreo 12; dau să învârt cheia în yala de la parterul blocului, când văd sprijinită de interfon o bucată de hârtie. Suspectă bucata de hârtie, parcă mai de dimineaţă nu era acolo. Şi mai suspectă bucata de hârtie, doar pentru că văd pe ea un nume ce-mi sună cunoscut: Alexandru Ion. E na? Cineva mi-a scris numele pe-o bucată de hârtie şi a lipit-o de interfon? Ca-n filmele alea cu „o să mori în şapte zile!„

Iau şi-o învârt, mă uit peste ea să văd ce vrea de la viaţa mea, şi mă lovesc de următorul text: „Avertizare livrare! Stimate domnule Alexandru Ion, Nu v-am găsit în ziua de 26.03, ora 11:26. O nouă încercare de livrare va fi efectuată în ziua de 27 în intervalul orar 10-18. Blah Blah Blah” Mbon, deci un anume curier m-a căutat să-mi livreze un anume pachet. Fără să fiu sunat înainte, să primesc un mail, o scrisoare, sau măcar să văd un banner purtat de un avion în înaltul cerului. Dar e bine că m-a căutat.

Îmi cobor privirea peste înştiinţarea asta să văd ce-i de făcut mai departe; zic ei acolo să intru pe site, să bag numărul coletului şi să aleg personal data, ora şi adresa unde să fie livrat. Zis şi făcut. Nu. Pe site nu îmi acceptă codul ăla nenorocit, zice că nu-l găseşte. Bă, j’nebun? Ok, step two, mă sacrific şi zic să-i sun personal, să lămurim situaţiunea. Îmi răspunde o duduie, îi explic eu ce tocmai păţii, iar ea zice că să-i dictez codul cu pricina. Mă apuc eu, 052… „Staţi aşa, aşteptaţi două secunde!” zice ea.

Aştept, ce să fac. Apoi reiau, încă o dată, 052… Şi înc-o dată, 052… Hai că într-un final am reuşit să ajung la capătul unui cod de 13 cifre. Apoi îl repet, că aşa se face. Apoi îl repetă şi ea. Apoi… „Nu-i bun„, zice. No, cum adică nu-i bun? Ştiu să citesc din clasa întâi şi până acum nu m-a trădat niciodată. „E prea scurt„, zice, „codul trebuie să aibă 16 cifre.” Păi şi de unde să vă mai dau eu trei cifre? Aşa mi-l scrie, aşa vi-l zic. Dar nu-i bun, şi basta. Zic să-i dau numele meu, să-i dau adresa, ora livrării, poziţia în care era hârtia aşezată la uşă, ceva, orice. Nu, că nu mă poate găsi în baza de date dăcât după codul ăla.

Păi şi eu ce fac acuma? Că nu pot să stau după curul curierului mâine, mai am şi eu treburile mele. Zice că să iau legătura cu furnizorul, zic că nu ştiu care e, zice că-i un colet internaţional. Pe principiul: cum nu ştiţi cine e? E unul de pe planeta asta, n-aveţi cum să nu-l descoperiţi… Bine, zic abia după ce-i închid sictirit telefonul, o să stau mâine între orele 10-18 acasă, o să joc FIFA, o să beau Ciao de portocale şi o să-l aştept pe curier. Că doar ce am altceva mai bun de făcut? Sau mai era o variantă, dacă nu ridic nici mâine pachetul, mă pot duce să-l iau personal. Din Buftea!

Am zis în titlu despre relaţia dintre blogger (n. red. formă de singular referitoare la propria persoană) şi firma de curierat. Apăi când treaba merge bine şi eu îmi primesc pacheţelul, cum s-a întâmplat de atâtea şi atâtea ori, totul e ok. Atunci când mie nu-mi convine de cum funcţionează firma de curierat, scriu pe blog nasoale. DPD România, aşa le zice. În caz că…