Mă, nu vorbesc din perspectiva expertului. Nu scriu un tutorial despre cum să susții o prezentare reușită, că oricum sunt alții mult mai în măsura ca mine să vă vorbească despre asta. Eu mă adresez studenților acum; că lângă ei stau aproape zilnic și știu ce pot și ce nu pot face, în general, fără să dau exemple concrete.

Când eram în liceu și îmi dădea un profesor de făcut o prezentare în PowerPoint eram cel mai fericit om din lume. Știam ce înseamnă asta: luam niște informații de pe internet sau dintr-o carte, de obicei ce găseam gata-bolduit, făceam vreo 10 slide-uri pe care le umpleam cu text și definiții pe care le citeam, în cel mai bun caz, atunci când îmi pregăteam laptopul pentru prezentare. Munca era undeva spre zero: adică tot ce aveam de făcut era să copiez niște text într-un template, să-l pun pe un stick și să-l citesc frumos în fața clasei.

E 2016 și sunt student în anul II la o facultate de comunicare. Am niște minime așteptări de la colegii mei atunci când vine vorba de a susține o prezentare pe o temă anume. Știu că toți gândim la fel atunci când auzim un profesor că spune că „nota de la seminar se va acorda pe o prezentare pe care o veți susține în fața colegilor…„: încă o materie la care am scăpat de griji! Și luăm de la capăt mecanismul ăla pe care-l foloseam cu succes în clasa a 10-a.

Hai să nu mai facem asta! Hai să ne stabilim niște standarde pe care să nu le neglijăm atunci când ne apucăm de prezentarea aia nenorocită. Ca de exemplu, nu scriem nimic din ce nu înțelegem; că dacă nici tu nu înțelegi, nu te poți aștepta să înțeleg eu. O să înțeleagă profesorul, doar pentru că știe dinainte despre ce e vorba. Citești de mai multe ori, cauți mai multe surse, întrebi niște oameni, iar dacă la final nu ai înțeles, treci peste. Ce se poate întâmpla? Îți va spune profesorul c-ai omis ceva important; iar tu îi vei spune că nu ai înțeles treaba aia.

Nu umplem fiecare slide cu scris din colțul din stânga, sus până în cel din dreapta, jos. Eu știu cum arată materialele și cărțile de pe care trebuie să realizăm astfel de prezentări: îs pline de texte și definiții inutile și complicate, cele mai multe dintre ele neputând fi simplificate în niciun fel. Asta nu înseamnă că le copiezi și umpli ecranul cu termeni despre care n-ai habar. Ăsta e minimul ăla de muncă pe care chiar trebuie să-l faci: să rezumi dintr-un text lung o idee principală, pe care să o scrii în slide-ul tău, iar apoi să o explici în propriile cuvinte colegilor. Deci fără texte lungi, da?

Apoi, foarte important, ne ajutăm de exemple! Multe, pentru fiecare situație în parte. Fiecare definiție pe care o prezinți va fi, cel mai probabil, atât de complicată încât nu poate fi percepută ca atare. D-aia trebuie ilustrată cu un exemplu, ceva banal, ceva uzual, un animal, un film, ca atunci când va vedea definiția aia undeva, colegul tău să-și aducă aminte de exemplul cu filmul (sau whatever) și să înțeleagă despre ce e vorba. Revenim la primul punct: dacă tu nu înțelegi ce explici, n-o să înțeleagă nimeni. Și poze; multe poze. Ca să poată publicul să asocieze discursul tău cu ceva. Eu am avut la un moment dat într-o prezentare o poză cu Johnny Bravo. Am văzut mai multe priviri plictisite care și-au ridicat ochii din telefon ca să vadă care-i treaba cu Johnny în contextul prezentării mele.

În final, dar la fel de important: nu citim ca roboțeii fraze întregi. Citim când avem vreo definiție complicată, când prezentăm niște date, chestii d-astea pe care memoria noastră nu e făcută să le rețină. Dar chiar și atunci revenim cu o explicație personală, poate un exemplu, cum am zis mai sus. Eu nu sunt și n-o să pot fi niciodată atent atunci când văd un slide umplut de text și o persoană care mi-l citește mecanic. Eu vreau o poveste. Poate sunt eu prea greu de mulțumit. Dar, repet, e 2016 și sunt student la o facultate de comunicare. Am niște așteptări de la oamenii care vor să lucreze în comunicare de azi înainte.

(sursa foto)