Am pornit pe un drum pe cât de clar pe atât de incert; un drum sigur în aparenţa sa, dar mai complex decât Transfăgărăşanul din februarie. Un drum al vieţii, i-aş spune eu. Sau poate un dans? E o metaforă uzată, cea a vieţii trăite în paşi de dans, iar aptitudinile mele străine fenomenului mă determină să o evit. Nu şi dorinţa mea.

A trecut o săptămână de când am scris pentru întâia oară despre socializarea viitorului, de care ne bucurăm în prezent  (aici). Într-un mod pe cât de aşteptat, pe atât de surprinzător, lucrurile esenţiale s-au schimbat la 180 de grade de atunci; deşi detaliile au rămas aceleaşi. Pe vremea aceea, atât de îndepărtată acum, era vacanţă, era linişte şi pace în sufletele doritoare de socializare ale tinerilor de pretutindeni. Acum, la o săptămână după perioada cu pricina, s-au dus dracu toate emoţiile. N-ai să mai vezi pe cineva optimist şi dornic de a ieşi din casă. Toţi parcă s-ar închide în propriile eterne dormitoare, sub o pătură scămoşită, departe de gerul unui septembrie mult prea abrupt. Toţi evită gândul ce-i aduce la realitate, şcoala ce-i aşteaptă a doua zi, responsabilităţile atât de străine lor nu cu mult timp în urmă. Doar atât să dureze bucuria din privirile unor suflete inocente? O amărâtă de săptămână?

Ce reprezintă responsabilitatea, dacă nu o altă chemare a oportunităţii? Nu poţi să faci ceva în viaţă, nici măcar să dormi ca porcul, dacă nu îţi asumi responsabilitatea unui astfel de stil. E acelaşi lucru cu o gândire ceva mai complexă: îţi repeţi că mâine urmează să te ridici iar din pat înaintea soarelui pe bolta cerească, zici că e nasol, că ai de învăţat, de scris, de muncit, că ai ceva de făcut; îţi plângi de milă. Îmi cer iertare milioanelor de oameni ce-mi dezaprobă total perspectivele, îmi cer iertare lor că am renunţat de mult să mai cred într-un sistem educaţional ce m-a dezamăgit de prea multe ori în ultimii 11 ani. Nu am pic de gânduri şi griji la adresa sa; deci nu am o responsabilitate în faţa sa. Am avut de ales acum, fix când scriu rândurile astea, şi o zic cu mâna pe inimă, între a-mi face o temă la franceză, una nasoală, una pe care sunt conştient că o pot face perfect (la fel ca pe oricare alt lucru), şi a scrie pe blog. Am ales bloggingul. Pentru că mereu aleg plăcerea înaintea obligaţiei; o oricare altă decizie e echivalenta unei abandonări a vieţii, a motivelor de a trăi. Să faci ceva pentru că trebuie, nu pentru că îţi place, este mai rău decât a nu-l face deloc.

Nu încerc să transmit vreun mesaj concret, ci mai multe mesaje, fiecare percepute exact aşa cum trebuie de fiecare cititor în parte. Dacă îţi cauţi fericirea în obligaţii, nu o vei găsi niciodată. Dacă alegi să fii responsabil pentru ceva considerat de cineva, oricare altul în afara ta, necesar, atunci poţi la fel de bine să fii asemănat cu un gunoi iresponsabil, imoral. Alege să îţi consumi acele gânduri mature, responsabile, să le îndrepţi într-o direcţie a plăcerii, a propriei păci sufleteşti, nu a unor obligaţiuni dorite de alţii. Am învăţat că atunci când vorbeşti în lipsă de cauză îţi faci rău ţie, celor ce te privesc, ascultă ori citesc, faci rău ideilor ce vrei să le transmiţi, ba chiar deformezi un adevăr evident. De aceea am să scriu doar şi strict despre experienţe familiare mie.

Recunosc că mi-am întâlnit acea pace sufletească precizată încă din titlu în vremuri în care mulţi şi-o pierd pe-a lor. Poate că are şi asta legătură. Asta şi datorită faptului că am refuzat să mă ghidez după aceleaşi norme sociale ca majoritatea. Am renunţat să disper în anumite gânduri dăunătoare, să le înlocuiesc în schimb cu motivul unui zâmbet. Am renunţat (definitiv) la a face ceva doar pentru că o societate diformă mă îndreaptă într-o direcţie greşită mie, alegând s-o sfidez în paşi de dans (metaforic, desigur). Am înţeles că este esenţial să te amuzi de nenorocirile din jur, nu ale celorlalţi, ci ale tale, căci altfel, privind cu seriozitate şi sobritate înspre ele, nu vei găsi niciodată răspunsurile evidente ce te aşteaptă. Am învăţat să nu-mi pese. Nu într-un mod distructiv, indiferent şi letal, ci de o manieră egoistă, o manieră în care eul meu primează de fiecare dată în favoarea oricărei alte nevoi. Pentru că eul meu are prioritate, dacă societatea vrea ceva de la mine, să ţină pasul, pentru că eu nu mă duc după ea.

Dragă pace sufletească, îţi mulţumesc că m-ai găsit. Să nu-mi dai drumul. Îmi cer scuze că nu ştiu să dansez cu tine, însă învăt din mers. Sper sincer că nu vei da dovadă de moravuri uşoare, şi nu vei pica plasă fiecărei dobitoace (în sensul animalic, nicidecum ofensator) ce te va dori. Lasă-i puţin să lupte pentru tine, căci altfel nu te vor aprecia. Cu repsect, al tău etern admirator şi însoţior de drum, Malaezu!