Citesc de mic; nu știu exact de la ce vârstă, dar știu că de mic. Mi-am adus aminte cum într-o zi, chiftea fiind, eram cu ai mei la cumpărături într-un hypermarket, iar mama a zis c-o cam venit vremea să pun și eu mâna pe-o carte; altfel de carte decât cele de joc pe care le colecționam la vârsta aia. Eram la raionul de cărți, iar alor mei le pică în mână primul volum din Harry Potter. Nu știu dacă înțelegeți exact, dar cartea aia, prima din serie, are câteva sute de pagini, iar eu abia ce învățasem literele; cam pe-acolo mă situam.
Dar eram încântat, căci urma să fie prima mea carte pe care s-o citesc singur. În seara aia, când am ajuns acasă n-am mai stat pe gânduri și m-am apucat de treabă. Și citesc o pagină, două, cinci, un capitol întreg. Și era vorba de-un bărbat care se plimba de-acasă la serviciu într-o rutină d-aia plictisitoare, exceptând faptul că era urmărit de bufnițe în fiecare zi. Sper că nu se consideră că dau spoiler din Harry Potter 1 acum, nu? Am renunțat. Mi se părea mult prea inutil să citesc despre un nene care zilnic e urmărit de bufnițe, am zis că nu mă atrage și că dacă asta înseamnă plăcerea de a citi atunci eu n-am s-o cunosc vreodată.
În acea vară, în vacanță fiind plecat cu ai mei, mama a pus în bagaj romanul lui Rowling. I-am explicat cât am putut de autoritar că nu-i de mine și că nu vreau să-l mai citesc, dar ea a spus că-l ia pentru ea. O vedeam cum citește în fiecare zi, cum dă fiecare pagină, o vedeam captivă în paginile alea și nu puteam înțelege de ce. E doar un bărbat urmărit de bufnițe, îmi spuneam eu. Ce poate fi atât de interesant?
Mama mă întreabă până unde am apucat să citesc; îi arăt eu pagina la care m-am oprit, iar apoi ea îmi spune zâmbind: aici, la capitolul la care sunt eu, Harry s-a urcat pe o mătură și învață să zboare. Da-mi-aș palme! Dacă știam înjurături la vremea aia sigur aș fi scăpat una. E pe-o mătură? Și zboară? Ia dă cartea aia încoa’! Vreau să citesc, hai!
Așa m-am apucat eu de citit, și nu mai zic c-apoi am citit următoarele 6 (ȘASE!) cărți din serie pe nerăsuflate, de-aproape că intrasem într-o depresie când am aflat că s-a terminat povestea. Mi-am adus aminte de toată întâmplarea asta după ce-am citit câte ceva despre Festivalul Narativ și oportunitățile pe care le oferă. Oportunități care, între noi fie vorba, nu doar că sună mișto, da’ dacă nu mi-ar fi expirat vârsta necesară pentru a participa acum vreo șase ani, m-aș fi băgat și eu.
„Festivalul Narativ va avea loc la Librăria Cărturești Verona în perioada 21-27 septembrie și va cuprinde o serie de activități gratuite susținute de pedagogi non-formali, artiști, specialiști în educație și psihologia copilului.
Destinat în principal copiilor cu vârste între 8 și 14 ani, programul festivalului propune atât ateliere interactive (printre care Teatrul Cititorilor, Roman Grafic, Storytelling, Rime și Ghicitori pentru dezvoltarea fluenței timpurii), spectacole lectură, cât și conferințe dedicate părinților și cadrelor didactice prin care se prezintă tehnici de încurajare a lecturii în rândul celor mici. Toți cei care doresc participe la eveniment se pot înscrie gratuit pe site-ul www.narativ.ro de unde pot afla și calendarul complet al activităților.”
Am zis să profit de ocazie, să vă povestesc cum stă treaba cu prima carte pe care am citit-o vreodată, dar și să v-anunț de festivalul ăsta, căci sunt convins că se va găsi cineva care va dori să meargă; și va putea, adică, nu ca mine. A, și are și-un poster fain, ia uitați aici:
0 Comentarii