Înainte de orice, țin neapărat să precizez faptul că ideea de democrație a străzii nu prezintă nici o perspectivă negativă, nici una pozitivă, ci doar un context, așa cum e el: cu oameni ieșind în stradă în repetate rânduri, pentru numeroase cauze și cu multiple revendicări.

Ianuarie, 2012: românii ies în stradă împotriva regimului Băsescu și a guvernului Boc, în urma unui proiect de lege a sănătății. A fost, cred, primul moment important în care Facebook a scos oamenii în stradă, chiar dacă întreaga mișcare a fost susținută de USL – care a știut perfect să profite de nemulțumirile oamenilor. Practic, românii s-au aliniat în jurul lui Raed Arafat, care a fost sfătuit la acea perioadă de Traian Băsescu să plece din funcție. Atunci președintele statului a cerut guvernului să retragă proiectul, Emil Boc și-a dat demisia și a fost urmat în fruntea guvernului de Mihai Răzvan Ungureanu.

Septembrie, 2013: România protestează din nou, de această dată împotriva proiectului minier de la Roșia Montană. Cică ar fi cele mai ample proteste din țară, după evenimentele din 1990, oamenii continuând să iasă în stradă până în februarie 2014. Pe lângă tema inițială – proiectul RMGC -, oamenii au ieșit în stradă și împotriva exploatării gazelor de șist, manifestele fiind organizate și coordonate în mare măsură de băieții de la Uniți Salvăm. În final, proiectul a fost oprit, la fel și exploatarea gazelor de șist.

Noiembrie, 2014: alegerile prezidențiale reprezintă un nou prilej pentru români de a ieși în stradă. Împotriva lui Ponta sau pentru Iohannis, cert e că zece mii de oameni au împânzit străzile din centrul Bucureștiului în toamna anului trecut. Totul s-a întâmplat după ce, în urma primului tur de scrutin, foarte mulți români din diaspora, dar și tineri studenți din țară nu au reușit să voteze în urma unei organizări deficitare a alegerilor de către guvernul Victor Ponta. A urmat una dintre cele mai mari mobilizări naționale din ultimii 25 de ani, iar pe 16 noiembrie Klaus Iohannis a câștigat mandatul de președinte.

Noiembrie, 2015: tragedia din Colectiv îi scoate din nou pe români în Piața Universității. Aproape 30 de mii de oameni (de trei ori mai mulți decât în urmă cu un an) au ieșit în seara de 3 noiembrie în stradă, cerând demisia premierului Victor Ponta, vice-premierului Gabriel Oprea și primarului sectorului 4, Cristian Popescu Piedone. Contextul e deja cunoscut tuturor: întâi polițistul din coloana oficială a lui Oprea, care a murit în timpul serviciului, apoi dezastrul din clubul Colectiv, unde au murit (până la această oră) 32 de persoane. Ca urmare, în dimineața de 4 noiembrie, guvernul condus de Ponta a picat, premierul și-a depus mandatul, iar primarul Piedone a demisionat de asemenea.

Acum, astea sunt niște fapte, niște exemple concrete. Din care reiese destul de simplu ideea că în România funcționează democrația străzii. Că îi cheamă Boc, Băsescu, Ponta, Oprea, pare-se că nimeni nu vrea să renunțe la putere până nu simte fiorii reci veniți din partea unei mulțimi rănite. Rămân două întrebări pe care să mi le pun, strict referitor la treaba asta:

1. După ce pleacă ăștia, cine vine în loc? La modul cel mai serios, care ar fi guvernul care ar trebui să conducă România în perioada următoare? Cine ar trebui să fie prim-ministru? Ce primari votăm în 2016?

2. Cât e de sănătoasă o astfel de democrație? Adică da, e bine că ieșim în stradă și le arătăm că existăm, suntem puternici, iar ei depind de noi. Dar cred c-ar trebui să vină un moment în care să nu mai fie nevoie să le strigăm din fața caselor să plece, ci să punem niște oameni acolo care să știe ce au de făcut înainte să-i vâneze niște alți zeci de mii de oameni.

(sursa foto)