Malaezu.ro

Am văzut Dune: Part II, încununarea genului science-fiction

E o replică în partea a doua din Dune care mi-a atras în mod deosebit atenția, într-un moment în care Paul Atreidis (Timothée Chalamet) spune că „atunci când resursele sunt limitate, frica este tot ce ne rămâne.” Și mi-am dat seama că resursele de care a dispus Denis Villeneuve pentru a crea acest film sunt oricum, dar nu limitate. Atât cele materiale, cât și – sau poate mai ales – cele creative par a fi la fel de infite precum universul pe care-l conturează special pentru marele ecran.

Transpunerea romanului lui Frank Herbert într-un produs de cinema a dat bătaie de cap mai mult generații, preț de câteva decenii bune. Iar scepticismul multora a fost probabil înlăturat odată cu prima parte, cea lansată în urmă cu deja mai bine de doi ani. Villeneuve ne-a arătat atunci că (se) poate, că grandoarea universului lui Herbert își poate găsi echivalentul și sub formă vizuală, nu doar literară.

Desigur că aici intervine o explorare ceva mai amânunțită a termenului de adaptare, care adesea pare a fi interpretat greșit de spectatorii care vociferează că filmul nu este identic cărții. Nu doar că n-ar trebui să fie, dar nici măcar n-ar avea acum, pentru că un roman poate avea atât de multe transpuneri precum numărul de cititori dispuși să-și imagineze ceea ce citesc. Ecranizarea lui Dune pentru marele ecran este de fapt un mix între rezultatul imaginației lui Villeneuve și fondurile de care au dispus studiourile Warner Brothers.

Așa cum Chani (Zendaya) ne amintea în finalul primei părți că „this is only the beginning„, același personaj îi promite lui Paul Atreidis în finalul Dune: Part II că „this is not over yet„, iar planurile lui Villeneuve pentru a-și încheia trilogia peste câțiva ani par din ce în ce mai fezabile.

Magnitudinea proiectului este evidențiată prin cadre largi ce reușesc să pună în perspectivă scalarea dintre două elemente: profetul Muad’Dib traversând singur o mare de adepți sau imaginea unei arene uriașe privită printr-un filtru alb-negru redau perfect dimensiunea filmului. De cealaltă parte coloana sonoră semnată de legendarul Hans Zimmer este amplificată de tehnologia IMAX care reușește de multe ori să-ți dea impresia că „asculți” trepidațiile firelor de nisip care alunecă sub pașii protagoniștilor.

Caracterul politic al primei părți – unde ne-au fost prezentate structura imperiului, principalele forțe care-l compun și luptele de putere dintre acestea – este acum completat de o latură religioasă mult mai stridentă: călătoria lui Paul Atreidis nu mai are ca unică destinație răzbunarea pentru moartea tatălui său și încercarea de eradicare a familiei din care face parte, ci adoptă o nouă direcție, de a deveni profetul promis.

Cel cunoscut sub numele de Lisan al Gaib (Mesia) este departe de a fi un erou, iar Dune: Part II poate fi în egală măsură un origin story pentru ceea ce urmează să fie adaptarea volumului Dune: Messiah. Villeneuve are însă grijă să ofere atenție tuturor personajelor sale în momentul în care le aduce în prim plan, fără a le face să existe doar prin prisma protagonistului, ci mai degrabă oferindu-le propriile motivații și destine.

Iar dacă partiturile lui Javier Bardem, Josh Brolin sau Rebecca Ferguson ne sunt deja cunoscute din prima parte, este interpretarea lui Austin Butler care convinge și atrage poate cel mai mult. Feyd-Rautha este puțin Joker, puțin Gorr (Christian Bale în Thor: Love and Thunder), puțin Lex Luthor. Rar se întâmplă să poți descifra atât de clar gândurile unui personaj – în special antagonist – prin prisma gesturilor și privirilor acestuia, iar Butler reușește să servească acest lucru cu măiestrie.

Dune nu este science-fictionul ăla standard, „it’s not your avarage sci-fi„, cum ar zice vorbitorii de limbă engleză. Nu e un film de aventură ca seria The Lord of the Rings, nu are aceleași mesaje bine întipărite despre bine și rău pe care le are Star Wars. Complexitatea sa constă în abordarea matură a unor teme de discuție actuale, precum fanatismul religios și pericolele oferite de un regim totalitar.

Spuneam imediat după film că îmi e greu să-i găsesc defecte; asta fără a-l cataloga neapărat perfect, ci pentru că, prin ceea ce oferă, analizat sistematic punct cu punct, excelează la toate capitolele: de la scenariu la interpretare, de la efecte vizuale la coloană sonoră. Ba chiar cred c-au nimerit-o și cu durata, iar să stai aproape trei ore să te uiți la un film nu-i un exercițiu tocmai ușor.

Neapărat de văzut la cinema, pe cât posibil într-o sală IMAX, pentru experiența completă și desăvârșită.

Tagged in:, ,
Despre 
Blogger, digital & communication manager, content creator, full-time geek, amator de filme și seriale și fan Arsenal.

0 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.