Cel puțin în cercul meu de cunoștințe și prin zonele internetului pe unde umblu Dune a fost portretizat ca fiind cel mai așteptat film al anului; și nu de azi, de ieri, ci dinainte să înceapă pandemia.
Inevitabilul s-a produs în cel mai pozitiv mod cu putință, iar Dune este acum disponibil în cinematografe. Eu l-am văzut la IMAX, ceea ce-ți recomand și ție, pentru că evidențiază mult mai tare fiecare aspect al producției ăsteia comparativ cu un ecran normal, de la efecte vizuale la coloană sonoră. Am scris mai multe despre IMAX aici, dacă vrei să înțelegi mai bine conceptul.
Filmul lui Villeneuve se prezintă încă din primele cadre ca fiind prima parte. Dune, Part I apare scris pe ecran la începutul filmului, pentru a te pregăti în vederea a ceea ce urmează; de altfel, același film se termină cu memorabila linie de dialog „this is only the beginning„, care-ți aduce aminte, în cazul în care ai uitat, că mai urmează ceva. Că mai avem de așteptat până la o continuare, desigur, dar că ea există, cel puțin pe hârtie.
Și era și culmea să nu existe, având în vedere că tot pe hârtie avem nu mai puțin de șase romane principale semnate de Frank Herbert. Villeneuve însă se folosește doar de primul pentru scenariul operei sale, pe care-l desparte în două. M-am temut, recunosc, să nu cadă în păcatul lungii expozițiuni care distrage atenția de la acțiune și firul narativ principal; așa cum, de exemplu, a comis-o David Yates în prima parte a filmului Harry Potter and the Deathly Hallows.
Nu e cazul, însă, asta pentru că deși Dune nu ne aruncă într-un plin război cu o desfășurare de forțe alertă, Villeneuve își ia timpul pentru a ne prezenta contextul și personajele cu care urmează să se joace, probabil, pe durata a aproximativ cinci ore în total. Face astfel ușor accesibilă deschiderea poveștii pentru un om care nu s-a intersectat nici măcar o dată cu acest univers până acum, însă se folosește de imagini și efecte vizuale superbe pentru a-i ține ancorați și pe aceia care sunt deja familiarizați cu intriga.
Iar dacă așteptările față de impozanța peisajelor pe care urma să le vedem erau cumva normale, atât prin prisma trailerului, cât mai ales prin ceea ce Herbert însuși a descris în romanele sale, surpriza vine însă de la coloana sonoră. Și-aici intervine farmecul marelui ecran, acolo unde sistemul de sonorizare de la IMAX mi-a ajuns până în suflet în multe momente ale filmului. Pentru că oricât de mare ai avea ecranul televizorului și orice sound bar ți-ai cumpăra de pe Amazon, pur și simplu nu există termen de comparație. Avem o dată minunile făcute de inegalabilul Hans Zimmer, care face până și momentele de liniște să fie asurzitoare, însă fanii Dune se vor bucura să descopere modul în care a fost recreată Vocea și intensitatea cu care ea îți pătrunde prin pori.
În mod evident imaginile deșertice și grăunțele de nisip care tresar agitate pe ecran sunt unul dintre principalele laitmotive ale filmului, însă mai mult decât peisajele planetare îți vor atrage atenția navele spațiale schițate până la ultimul detaliu. Iar eu am zis, și asta este o promisiune pe care mi-o fac în scris, că-mi voi cumpăra o jucărie cu modelul acela de ornitopter irezistibil.
În ceea ce privește distribuția, Dune atrage odată prin numele mari care se luptă pentru un loc pe poster, însă dincolo de lista propriu-zisă vestea cu adevărat îmbucurătoare e că toată lumea își prezintă personajul așa cum trebuie. Mi-e greu să aleg un câștigător și un învins și, cu mici excepții, cred că Villeneuve le oferă suficient de mult screen time tuturor; poate Gurney, personajul lui Josh Brolin să nu strălucească așa cum ar merita, însă asta nu înseamnă că dezamăgește cu aparițiile sale scurte.
Desigur că Timothée Chalamet este capul de afiș, însă Villeneuve ne-a promis că partea a doua se va concentra mai mult pe Chani, personajul Zendayei. Cumva pare să existe un echilibru aici: dacă în 2021 ni se prezintă mai atent Ducele Leto (Oscar Isaac) și soția sa, Lady Jessica (Rebecca Ferguson), la fel de probabil ca peste doi ani de-acum focusul să fie pe Stilgar (Javier Bardem) sau Rabban (Dave Bautista). Oricum ar fi, e greu să alegi un favorit.
Chalamet își ia în serios rolul de ales și, chiar dacă l-am mai văzut deja de multe ori pe marele ecran în trecut, șansele sunt ca asemeni lui Radcliffe pentru Harry Potter, el să ne rămână veșnic întipărit în minte sub numele lui Paul Atreides. Îl vedem jonglând cu latura sa vulnerabilă, dar și cu responsabilitatea oferită de sângele pe care-l poartă. Îl cunoaștem pe el prin intermediul personajelor din jur, precum unchiul Duncan sau mentorul Gurney, însă în egală măsură Paul ne este narator pentru universul Dune, pe care-l descoperim prin ochii săi.
Cu o durată de două ore și jumătate Dune reușește să fie printre puținele filme, alături de Avengers, de exemplu, care m-a ținut captiv în scaun pe tot parcursul său; două ore și jumătate, și aș mai fi stat acolo încă pe-atât. Nu este deloc plictisitor, fiind în mare măsură plin de intrigi ușor de urmărit și înțeles.
Precum romanul ce stă la baza sa, filmul este la rându-i plin de metafore aflate atât pe plan politic, cât și religios. Este, într-adevăr, genul acela de film care-și merită pe deplin tot hype-ul conturat în jurul său în ultimii ani fără a dezamăgi. Desigur, cred că s-ar fi putut lipsi de efectele 3D existente doar la nivel teoretic, pentru că ele nu se prea regăsesc în film. Dar dincolo de asta, dacă mă întrebi pe mine, e greu să-i poți găsi defecte.
0 Comentarii