Alexandru Ion ştie să nuanţeze cu subtilitate aspectele unei realităţi în măsură să sugereze  “viaţa într-o cutie de carton”, lamentabilă şi întristătoare datorită nimicniciei şi mediocrităţii exprimate. Romanul “Viaţa Într-o Cutie de Carton” este povestea unui erou care refuză să se mistifice. – Marin Iancu

 Aplauze; erau de pretutindeni. Nu mai trăise aşa ceva, o aşa senzaţie, încă din şcoala generală. Lumea îl aplauda pe el, nu pe altcineva, nu la un semnal, ci din proprie iniţiativă; făurise plăcere. Dar nu bătăile din palme lipsite de orice armonie îi atrăseseră atenţia. Era bărbatul din capătul sălii, cel ce stătea în pragul uşilor de la intrare, cel ce nu părea a avea un loc printre simandicoşii dinăuntru. Era totuşi, şi el, îmbrăcat la costum, pieptănat, părea un om inteligent. Doar că el nu aplauda; nu simţea nevoia să o facă. Parcă îl ştia de undeva, totuşi. Dar nu-şi putea da seama de unde.

Îşi coborî privirea către teancul de cărţi aşezate lângă el, în cutia de carton. Acele cărţi pe care el le scrisese, el le publicase, iar acum îi aduceau succesul. Toţi acei oameni le aplaudau pe ele, cărţile, nicidecum pe autorul lor. Parcă încerca să facă legătura între cartea sa şi bărbatul ce nu voia să-l aplaude. Se gândea că avea un motiv temeinic pentru a nu o face. Poate că nu i-a plăcut. Apoi zâmbi. Nu se putea una ca asta; dacă nu i-ar fi plăcut, nu s-ar fi aflat acolo. Îi zâmbea, se priveau reciproc şi erau conştienţi de asta. Dar el, străinul, îi zâmbea. Iar zâmbetul său, unul discret, abia schiţat din colţul gurii, îi dădea mai multă încredere de sine decât ropotul de aplauze ce părea că ţine de ore întregi. Trecuseră doar câteva secunde.

Mai văzuse undeva zâmbetul acela, atât de plin de putere, de respect. Îi era imposibil să-şi amintească unde. Privi din nou cutia de carton; derulă timpul înapoi. Atât de mult înapoi, încât se găsi şi el în ipostaza personajului zâmbitor. Simţea cum razele soarelui îi ard retina. Dar era cu neputinţă, era într-o sală imensă, acoperită, iar luminile nici măcar nu erau îndreptate spre el. Mintea îi juca feste. Era pe scaunul acelei cafenele din centru. Arthur Van Goede îi împinse cutia mai aproape de picioarele sale, nu înainte să-i amintească pentru încă o dată rolul esenţial pe care dânsa îl poartă în ascensiunea vieţii sale. Înţelesese, dar era curios; atât de curios să afle ce se petrece cu adevărat dincolo de capacul maroniu. Încerca totuşi să nu se gândească la asta, să-şi ia ochii, măcar pentru o perioadă, de pe drăcie. Îl privi pe Arthur, care la rându-i îi zâmbi. Discret, din colţul gurii, zâmbetul său îl linişti cum nimic altceva nu o mai făcuse de mult.

„Imposibil!” exclamă atunci. Dar asemănarea era mult prea mare, iar el ştia prea bine cine îi era protagonistul. Dar cum era posibil ca el, un autor îndrăzneţ, la cei nouăsprezece ani ai săi, să-şi vadă protagonistul viu, în carne şi oase, stându-i înainte şi zâmbindu-i. Pentru că să scrii o carte despre Arthur Van Goede, iar el să fie prezent la lansarea ei este un lucru fenomenal, gândea el în acele clipe neînţelese.

Îl văzu cum dă să plece. Se întorcea şi ieşi pe sub arcada boltită a uşilor largi deschise. Apoi se pierdu în întuneric. Clipea des, privea debusolat împrejur. Încă mai auzea aplauzele, dar nu îşi putea da seama dacă ele chiar erau acolo, sau erau doar o iluzie prezentă în adâncul conştiinţei sale. Părăsi microfonul acela înspre care tot vorbise minute în şir ceva mai devreme. Coborî de pe scenă, privit atent de zeci de oameni ce nu îi înţelegeau mişcările. Nici el nu o făcea, la urma urmei, deci i se părea firesc. Pe cât de firesc poate părea un autor ce fuge de la propria prezentare. Dar locul lui nu era acolo, el trebuia să se confrunte cu toate imaginile acelea demonice ce nu-i dădeau pace. Trebuia să-şi găsească diavolul; cel ce dispăruse în umbră cu doar câteva secunde în urmă.

Ieşi de îndată din sala de festivităţi, găsindu-se pierdut, singur pe holul imens de dincolo de aceasta. Nici Van Goede, nici oricare bărbat i-ar fi zâmbit cu doar câteva secunde în urmă nu mai era acolo să-l întâmpine. Se gândi că totul ar fi putut fi doar o iluzie. Van Goede era mort; trebuia să fie. Iar mintea sa, puternic zdruncinată în ultima vreme, îi juca feste, îi provoca iluzii dintre cele mai autentice doar pentru a-l menţine conectat la realitatea de care încerca să se desprindă. Îşi tot repeta în gând acea idee: Van Goede murise. Şi totuşi imaginea ce încă era proaspăt aşezată pe retină i se părea atât de reală. Oricine ar fi fost dispăruse oricum. Nu îşi permitea să piardă timp căutându-l pe el, sau vreo altă explicaţie. În fond, el era Alex Myers.

De-a lungul umerilor săi, peste sacoul bleumarin, braţele calde şi pline de compasiune ale unei femei îi acopereau trupul, mângâindu-i apoi pieptul emoţionat. Era cuprins, fizic dar şi sentimental, de înţelegere, de compasiune şi iubire. Se întoarse. O cuprinse delicat de şolduri apoi o sărută. Ea nu era o iluzie, ea era pura lui realitate. Însă mintea sa era departe de imaginea buzelor sale fierbinţi, era încă îndreptată către misterul cu care se confruntase. Era atât de frumoasă cum nu mai văzuse pe cineva vreodată. Poate că se minţea din nou, n-ar fi fost pentru prima oară în ultima perioadă, însă era una dintre cele mai dulci minciuni de care avusese parte. O privea în ochi atât de aproape încât putea simţi cum i se umezesc ai săi. Era doar o senzaţie, nicidecum un fapt, însă era plăcut să ştie că e capabil de un astfel de gest.

Iar ea nu îi spusese un cuvânt; părea că ştia exact de ce se aflau acolo, părea că îl înţelege, îl susţine şi îl acceptă exact aşa cum e. În fond, era conform cu planul pe care îl avusese în tot acel timp. Ea trebuia să fie perfectă pentru el, la fel cum şi el s-a dovedit a fi perfect pentru ea. Dar cum nu ar fi putut fi perfectă? Cum ar fi putut să fie altfel când ea era motivul bătăilor inimii sale, ea era dovada vie a sacrificului pe care el îl făcuse în toată perioada aceea. Scrisese o carte, da, însă faptul că se afla acolo, într-o beznă sufocantă, în braţele Dianei, era cea mai mare realizare a vieţii sale. Iar el era în acele clipe de neoprit doar datorită ei.

„Hai înapoi; distruge-i!” îi spuse ea plimbându-şi mâna peste ceafa lui.

„Nu vreau să îi distrug; vreau să-i conduc!” răspunse prompt. Şi exact aşa urma să se întâmple.

– va urma –

Nu pierdeţi ultimul episod din Cutia de Carton! Luni, 11 noiembrie, un articol menit să acopere paginile unei vieţi trăite într-o cutie de carton, să acopere naşterea şi formarea unui brand! Aşa că nu rata săptămâna viitoare, exclusiv pe Malaezu.ro, concluzia unei poveşti ce se confundă cu realitatea, ori a unei realităţi de poveste!