Alexandru Ion ştie să nuanţeze cu subtilitate aspectele unei realităţi în măsură să sugereze  “viaţa într-o cutie de carton”, lamentabilă şi întristătoare datorită nimicniciei şi mediocrităţii exprimate. Romanul “Viaţa Într-o Cutie de Carton” este povestea unui erou care refuză să se mistifice. – Marin Iancu

 Fac precizarea că acum sunt blogger, nu scriitor; şi să n-o mai aud p-aia cu „scriitor de blog”, e o bătaie de joc la adresa ambelor ramuri ale artei. Am ajuns să ridic şi blogging-ul la rangul de artă, e ceva. Încep, aşadar, cu concluzia: a fi blogger şi a fi scriitor sunt două lucruri distincte. Au în comun doar cuvintele, şi utilizarea lor în scopul exprimării unei idei.

Acum aproape trei ani, atunci când scriam pentru întâia oară pe blog, pe vremea când el era pierdut în neantul celor de la WordPress, afirmam foarte hotărât că nu sunt blogger şi că nu vreau să fiu considerat unul. Mă bazam pe două teorii simple: nu orice inapt îşi face cont pe WordPress sau BlogSpot e blogger, prima din ele, iar a doua, nu aveam un blog ca să fiu blogger, ci aveam un blog pentru că nu aveam ce face. Am mai spus povestea asta de atâtea ori, despre cum a început totul, nu o reiau aici, reţineţi doar ideile principale. Era undeva prin 2011 toată treaba asta. Şi cât am scris pe blogul ăla, ceva mai bine de un an, am făcut-o în necunoştinţă de cauză. Era un preludiu pentru o activitate ulterioară. Nu eram blogger. Nu mi-e ruşine de acea versiune a mea, de articolele pe care le redactam la acea vreme, dar dacă le-aş mai citi acum (pentru că evit cât pot de mult să o fac) mi-aş da vreo două palme. Gândeam că-s vreun început de geniu nedescoperit pe atunci – dacă îmi aduce acum cineva, chit că mi-e cel mai bun prieten, articole precum scriam eu atunci, i le-aş face guler. Îmi cer scuze.

Treaba cu scrisul pe blog nu a fost întâmplătoare. A fost o chestie premeditată. Am scris asta încă din Prolog, atunci când făceam următoarea afirmaţie: Am luat chestia asta cu blogging-ul ca pe o provocare, un test necesar mie şi exprimării mele deficitare, logicii mele absente şi perspectivei mele răsucite. Aveam nevoie să scriu, nu contează unde, cum şi de ce, pentru ceva ce urma să fie de o însemnătate mult mai mare decât un blog fictiv. Şi tocmai de-aia am renunţat la idee, pentru că nu le puteam avea pe ambele simultan. Se bat cap în cap; e ca şi când ai vrea să joci tu rolul atât al poliţistului bun cât şi al celui rău în acelaşi interogatoriu. Nu se poate. Sau, mă rog, se poate, dar începe hoţul să te ia la mişto, să-ţi zică să te tratezi. Şi i-aş cam da dreptate.

Şi acum concret; ca să scrii o carte ai nevoie de o anumită personalitate (sau de mai multe). Ai nevoie de o abilitate greu de dobândit de a tranzita de la o stare la alta, de la o emoţie la alta, dar cel mai important, de la un personaj la altul. Nu e mare diferenţă faţă de o interpretare pe scenă, exceptând că aici scapi de tracul publicului, ori a camerelor de filmat. Aici îţi transpui doar emoţiile, stările de spirit, gândurile, nu şi fizicul. Asta dacă nu cumva începi să o iei razna şi să-ţi imiţi personajele în timp ce compui (mă mai apucau şi pe mine fanteziile astea rareori). Ăsta e primul aspect. Un blogger nu are personaje, nu are nevoie să jongleze cu emoţiile sale, pentru că, foarte important, în mare parte ele nu contează. Contează opinia personală, contează să ai o părere, d-aia îi zice blog personal, însă nu e vorba de a-ţi bombarda audienţa cu sentimente. Fac preciziarea că o opinie personală poate fi foarte uşor relatată fără prea multă pasiune, ci doar în cunoştinţă de cauză (pentru că vorbim aici de opinii pertinente).

A fi un scriitor însă, unul de beletristică mai exact (dar nu numai), te duce dincolo de graniţele cunoaşterii. Aici apare factorul imaginaţie. Apare, aşadar, o muncă mult mai complexă, nu mai dificilă – cel puţin nu pentru mine – însă de o implicare ceva mai profundă. Vorbim aici atât de dedicarea mai multor ore, zile, unui asemenea proiect, decât întreţinerii unui blog, dar şi despre resursele utilizate: de la bani (că doar banul e baza), până la sentimente. E posibil ca şi recompensa să fie mai mare, nu ştiu, depinde în mare măsură de ce aşteaptă fiecare să obţină apoi.

Acum un an pe vremea asta, atunci când încă scriam la romanul cu pricina, alegeam să-mi consum nopţile alături de el. Nu prea conta ziua, ziua era plictisitoare, probabil că o dormeam. Întunericul însă mă fascina; el şi muzica bună. Atunci scriam, şi o făceam ore întregi, şi ziua următoare eram un mort umblător, cu cearcănele până-n gât. Şi-mi ţineam capul în palme, îl susţineam să nu alunece, îmi ridicam atât de greu fundul din pat încât credeam că o să se rupă vreun muşchi. Dar seara o luam mereu de la capăt. Şi mereu îmi repetam că, o, da, merită.

Cu blogul nu-i aşa. N-are haz să scriu seara. Doar dacă am câteva articole pe care trebuie să le finisez cât mai repede şi să le las să putrezească în drafturi (cum ar fi ăsta), ori dacă se întâmplă să vină vreun subiect ce nu suportă amânare nici măcar până dimineaţa următoare. Dar astea se întâlnesc în politic, iar eu am ales să păstrez distanţa. Pe blog scriu oricând am chef, nu e vreun algoritm. De exemplu, fix acum (adică acum când scriu, nu acum când citeşti tu), e ceasul 9:04 dimineaţa. În jumătate de oră e gata un articol, cu tot ce înseamnă el: de la redactarea propriu-zisă, editare, reeditare, publicare. Apoi urmează partea de promovare, iar apoi de gestionare. Plus iminenta interacţiune cu publicul. Dar treaba asta se poate face oricum, oriunde, de pe un telefon, din metrou, dintr-o sală de clasă, sau din patul personal.

A fi scriitor e fain; oameni diverşi mă salută cu „hei, scriitorule!„, iar prietenii mă prezintă cunoştinţelor noi cu „tipu’ ăsta a scris o carte!„. Nu sunt ipocrit, dar am întâlnit mulţi oameni care să-mi acorde un altfel de respect după publicarea romanului, dar şi voci care să-mi acuze aroganţa. Scurtă paranteză: „Arrogance implies that I exaggerate my own worth. I don’t.” – Leonardo da Vinci. Atât voiam să zic.

Au mai rămas doar două episoade din „Cutia de Carton”! Penultimul articol al seriei se bazează pe o idee puţin diferită faţă de precedentele, conţinând de altfel şi un mic spoiler. Este vorba despre un deznodământ alternativ al romanului, o altă idee pe care eu am avut-o cândva despre cum ar trebui să sfârşească o „Viaţă Într-o Cutie de Carton”. Pentru a putea descoperi cealaltă încheiere a poveştii, vă aştept săptămâna viitoare pe malaezu.ro!