Regulile jocului sunt simple: ai 60 de minute la dispoziţie să ieşi dintr-o cameră rezolvând toate misterele ce se adăpostesc în spatele pereţilor ei. Pentru asta te poţi folosi de orice resursă ai la îndemână (obiect, poză, simbol etc.), ai nevoie de o minte agilă, un bun instinct practic şi o adaptare reuşită la lucrul în echipă. Trebuie să urmezi povestea, să judeci calm, să nu te pripeşti pentru că fiecare decizie luată îţi va influenţa minutele ce urmează. Fenomenul jocului de escape room este arhicunoscut în occident şi promite să facă senzaţie şi în România.

Cu colegul Alin şi cu colegul Mihai (pe care n-am cum să-l etichetez în vreun fel) am acceptat provocarea şi am privit cu încredere către prima confruntare cu un escape room din vieţile noastre. Şi nici nu vă imaginaţi câtă încredere puteam s-avem în noi şi în iluziile noastre atunci când, înainte de începerea jocului, scopul nostru nu era să îl terminăm, ci să îl terminăm cu un timp record. Spoiler: n-am reuşit să scăpăm din cameră.

Experienţa unui escape room (sau chiar două, dacă doreşti) o poţi trăi la Breakout, acolo unde două camere diferite, cea a celebrului Hannibal Lecter şi cea a lui Rosemary te aşteaptă pregătite şi gata să nu te mai lase să pleci. Ţinta noastră a fost bucătăria lui Hannibal, locul în care faimosul personaj îşi pregătea masa în fiecare zi. Elementele pe care le regăseşti în încăpere sunt atent aşezate astfel încât fiecare detaliu contează. Decorul te trimite exact în centrul poveştii, iar misterele pe care eşti nevoit să le elucidezi pentru a trece la următorul joc îţi pun la încercare inteligenţa, simţul practic şi capacitatea de a lucra în echipă într-un mod cum nu ai mai văzut.

Forţa fizică nu e deloc necesară, însă creierul îţi va fi solicitat la o capacitate sporită. Pe fundal te întâmpină o muzică relaxantă, însă după primele 15 minute în care nu reuşeşti să treci nici măcar de primul puzzle panica începe să se instaleze. Echipa de la Breakout te monitorizează atent pe toată durata jocului şi îţi stă la dispoziţie cu indicii azvârlite sub uşă; tot ce trebuie să faci e să suni la sonerie. Şi să nu faci ca noi şi să te gândeşti că e o ruşine să foloseşti hint-uri încă de la prima sarcină. E important să judeci cu calm fiecare situaţie, să priveşti încăperea în care te afli în toată complexitatea ei şi să înţelegi că fiecare piesă a puzzle-ului are un rost; important e să înţelegi cum se interconectează toate.

Noi am reuşit să parcurgem cam 50% din poveste în cele 60 de minute de joc; nu e neapărat o ruşine, având în vedere nivelul de dificultate al camerei, însă nici motiv de laudă nu e. La finalul orei de captivitate, cu mult calm (şi sunt convins că şi un amuzament interior teribil) ţi se va explica rezolvarea fiecărei situaţii în parte şi cum ai fi putut tu reuşi să evadezi. Senzaţia pe care o ai după toată povestea asta este de un fucked-up teribil, gândindu-te în acelaşi timp la simplitatea anumitor probe dar şi la faptul că nu ai fi mers în veci în direcţia impusă de joc.

Starea pe care eu am avut-o odată ajuns acasă, în faţa blocului şi privind către interfon a fost presărată de câteva înjurături şi de o întrebare enigmatică: ei, şi acum cum aflu care era cifrul de la interfon?  Detalii despre joc, despre cele două camere (Hannibal’s Playground şi Rosemary’s Baby), locaţie şi preţuri găsiţi pe site, iar poze cu participanţii de până acum, dar şi alte surprize vă aşteaptă pe pagina lor de Facebook. Eu unul aştept să treacă perioada examenelor, iar apoi mă duc să încerc să evadez şi din camera a doua; că prima m-a bătut grav.