Putem închide anul, e cam gata și cu 2025. Pentru mine F1: The Movie are mari șanse să fie filmul anului, mai e mult până în decembrie, știu, dar o să fie o cursă grea.

Filmul produs de Lewis Hamilton e ce trebuie din toate punctele de vedere, inclusiv al duratei de două ore și treizeci și șase de minute de care eu m-am bucurat intens. Este gândit astfel încât să poată fi ușor apreciat atât de fanii hardcore ai sportului, de publicul care nu are nicio tangență cu Formula 1, dar și de oamenii care au descoperit fenomenul ăsta prin Drive to Survive și preferă mai degrabă drama din culise decât cursele de duminică.

Ideea e așa: proiectul ăsta de care Brad Pitt e foarte atașat și pe care și l-a însușit destul de pasional e un foarte bun produs de entertainment. E fix motivul pentru care te-ai mobiliza să plătești un bilet la cinema. Mi se pare că scorează bine la toate aspectele, de la imagini și montaj – e o demență totală să urmărești modul în care au fost editate cadrele din timpul curselor, e ceva ce o cursă reală de F1 nu ar putea produce indiferent cât de intense ar fi de fapt evenimentele – până la coloana sonoră semnată de Hans Zimmer și șarmul incontestabil al lui Pitt.

L-am și văzut în IMAX, iar ecranul ăla amplifică tot, filmul a fost filmat special pentru el. Probabil că știi meme-urile alea care au devenit populare când a lansat Nolan Oppenheimer și era plin internetul de glumițe cu „watch it as Nolan intended.” E fix așa, a fost gândit pentru IMAX, te duci să-l vezi pe IMAX.

E o chestiune aici care merită discutată, pentru că am văzut câteva reacții de afară, plus feedbackul piloților care au spus că nu ar trebui ca publicul să ia în serios tot ce se întâmplă în film și că o cursă de F1 nu arată de fapt chiar așa. Și sunt perfect de acord, că d-asta e un film artistic și nu un documentar.

N-o să-ți dau spoilere, există multe decizii pe care piloții și echipele din film le iau și care nu prea sunt ancorate în realitate și nu au cum să fie implementate. Dacă ești familiarizat cu sportul ăsta o să le vezi și vei înțelege la ce mă refer; dacă nu, să știi că ele nu par deloc forțate sau absurde, sunt gândite special pentru a crește puțin (poate artificial) interesul față de fenomen.

Iar dacă în ceea ce privește deciziile tectice pot apărea anumite semne de întrebare, filmul portretizează destul de bine dinamica dintr-o echipă de F1, cu precădere tensiunile dintre coechipieri: Formula 1 e unul dintre puținele sporturi (poate singurul?) în care colegul tău de echipă e principalul tău rival și adeseori tot ce-ți poți dori e să nu auzi în cască decizii luate de staff care-ți cer în timpul cursei să pilotezi pentru coechipier și să te dai la o parte. Lucrurile astea se întâmplă, sunt cât se poate de reale.

Un alt lucru adus în prim plan aici, mai degrabă ca o consecință firească a popularității seriei Netflix de care am amintit anterior, e competitivitatea din subsolul clasamentului. A fost o perioadă în care multă lume a renunțat să mai urmărească Formula 1 pentru că lupta la vârf era destul de plictisitoare, cu Hamilton și apoi Verstappen câștigând aproape cursă de cursă. Ce a făcut Netflix a fost să arate că lucrurile pot fi chiar și mai intense la coada clasamentului și că fiecare echipă și fiecare pilot au propriile motive și ambiții pentru a concura: iar de multe ori acestea nu au legătură cu ridicarea unui trofeu.

Brad Pitt e excelent pe rol, dar toată distribuția își joacă partea fix cum trebuie. Pe lângă actorii principali avem și niște cameos foarte bine venite din lumea Formula 1, dar pe care prefer să nu ți le divulg acum. Roluri notabile în distribuție mai au Javier Bardem (Dune, No Country for Old Men) și Tobias Menzies (Outlander, The Crown), alături de Damson Idris, pe care eu unul acum l-am descoperit.

Principalul punct de interes însă este modul în care F1: The Movie face storytelling. Și aici nu mă refer neapărat la poveste, pentru că nu vorbim de un scenariu inovator, are niște clișee pe ici, pe colo, dar și câteva twisturi drăguțele. O să-ți aducă aminte cu siguranță de Gran Turismo înainte de toate, dar și de Top Gun: Maverick, film care a beneficiat de bagheta aceluiași regizor: Joseph Kosinski.

Prin storytelling mă refer la modul în care construiește tensiunea și atașamentul față de personaje, suspansul de dinaintea curselor și momentele în care stai cu sufletul la gură urmărind cum ia Brad Pitt virajele. Ultimele 30 de minute sunt absolut senzaționale, efectiv bagi poziția aplecat în față pe scaun, ca atunci când te joci pe Playstation și brusc ți-ai adus aminte că trebuie să te concentrezi.

Dacă lași deoparte gândirea aia exagerat de analitică de tipul „stai că asta n-are cum să se întâmple așa„, eu îti promit c-o să te bucuri maxim de filmul ăsta; și-mi mențin părerea, momentan e cel mai bun pe care l-am văzut în 2025. Intră de vineri în cinematografele din toată țara.