Nu știu dacă înțelegeți cam câtă adrenalină a pompat în mine logoul ăla al Warner Bros. când și-a făcut apariția pe marele ecran acompaniat de main theme-ul Harry Potter. Nu pot să fiu altfel decât subiectiv atunci când mă refer la Universul ăsta, n-am cum să nu mai strecor ceva tentă sentimentală pe ici-colo; în fond, Harry Potter și Piatra Filosofală a fost prima carte pe care am citit-o vreodată.

Am mai trăit senzația asta în urmă cu un an, atunci când am văzut Episodul VII din Star Wars, însă nivelul a fost mult mai ridicat acum.

În primul rând trebuie să înțelegeți clar faptul că Fantastic Beasts nu este Harry Potter. Ok, Universul e același, acțiunea se întâmplă în 1926, cu mult înainte de nașterea lui Harry, iar cea mai clară referință la seria originară este amintirea lui Albus Dumbledore ca profesor al școlii Hogwarts; profesor, nu director. Yates și Rowling, perechea ce s-a ocupat de regia și scenariul filmului, nu-și mint publicul promițându-i o continuare a fenomenului sfârșit acum 5 ani, ci mai degrabă o nouă călătorie în respectiva lume, conturată pas cu pas prin fiecare personaj care încearcă să-și formeze un istoric, o poveste și o motivație.

Fantastic Beasts este un film de sine stătător ce poate fi văzut independent de franciza Harry Potter. Nu-i nevoie să vă gândiți că aveți de văzut opt filme înainte de cel de față; chiar dacă recomandarea mea este să o faceți, puteți să vă rezervați timp pentru asta și după ce-l vedeți pe Redmayne în acțiune. Iar dacă sunteți familiarizați cu povestea lui Harry Potter, încercați să vă gândiți la atmosfera din jurul primului film, înainte ca intriga propriu-zisă să fie stabilită: da, Voldemort era prezent și atunci, însă de o manieră diferită, în timp ce scopul primei părți era construirea Universului cu pricina, nicidecum lupta dintre bine și rău așa cum avea ea să se dezvolte ulterior.

Precum Voldemort în urmă cu 15 ani, villainul central al noii serii este prezentat indirect publicului tocmai pentru a ridica premisele acțiunii: Gellert Grindelwald se revoltă împotriva legii care atestă pacea între vrăjitori și încuiați și pune pe jar, ca să zic așa, lumea magică. Cu majoritatea vrăjitorilor în alertă și nevoiți să se ascundă, protagonistul Newt Scamander ajunge la New York, își pierde animalele fantastice pe care le-a colecționat de pe tot globul și crează isterie în jur.

Eddie Redmayne dă naștere lui Scamander, pseudonimul sub care Rowling a publicat cartea cu același titlu ca filmul de față în 2001. Autoarea devine pentru prima oară scenarist și gândește în premieră povestea din spatele cărții scrise la început de veac. Majoritatea personajelor din Fantastic Beasts apar pentru prima oară în Universul Harry Potter.

Cel mai mare plus pe care l-am găsit eu în film e conflictul dintre lumea încuiaților și cea a vrăjitorilor, exploatat mult prea puțin de autoarea britanică în cele șapte cărți ce au făcut-o faimoasă. Ce-i drept că în cazul acela nici nu era nevoie de un mai mare accent pe relația dintre cele două tabere decât relația dintre Harry și familia sa adoptivă ori confruntările ce aveau loc pe „tărâm încuiat„. Dimensiunea bătăliei pare mai mare de data asta, la fel și riscurile, iar seria Fantastic Beasts pleacă la drum cu personaje experimentate și trece peste momentele de tip tutorial în care sunt explicate vrăji și concepte caracteristice.

Pentru acest lucru e folosit personajul lui Jacob Kowalski, un încuiat introdus de Scamander, Porpentina și Queenie Goldstein în lumea vrăjitorilor, care ia contact pentru prima oară cu ideea de magie, animale fantastice și denumiri proprii pe care fanii lui Potter posibil să le fi cunoscut deja. Trioul Harry – Ron – Hermione este înlocuit de un cvartet care, deși diferă prin caracteristici de formula originară reușește să-și atragă publicul de partea sa la fel de ușor. În timp ce Kowalski a preluat puțin din naivitatea și stilul împiedicat al lui Ron Weasley, Redmayne diferă din cap până în picioare de personajul conturat de Radcliffe, iar asta aduce un plus valoare filmului.

Animalele fantastice au parte de o planșă de culori fantastică, evidențiată inclusiv de ecranul IMAX, în timp ce Yates știe să facă trecerea de la momentele umoristice, prezentate într-o tentă light, la cele întunecate cu care ne-am obișnuit încă de la Harry Potter 4 încoace. Scamander își ia în serios rolul de magizoolog și prezintă de fiecare dată când i se dă ocazia creaturile ce dansează, mai mult sau mai puțin violent, pe marele ecran.

Deși, repet, Fantastic Beasts nu e Harry Potter, premisele de la care se pleacă sunt suficient de puternice astfel încât fanii seriei să se bucure de întoarcerea în Universul lor favorit. Rămâne de văzut dacă Rowling va ști să gestioneze situația în următoarele filme, la fel cum rămâne să vedem și cum va schimba viitoarea apariție a lui Dumbledore cursul poveștii și dacă aceasta va devia de la personajul lui Redmayne la cel al celui mai puternic vrăjitor al tuturor timpurilor. Până atunci, însă, pentru mine Fantastis Beasts and Where to Find Them e mai mult decât o reușită.