Am văzut un singur film horror la cinema care a reușit să mă bage în scaun și să-mi ridice părul de pe ceafă, asta acum aproape trei ani, la Annabelle; mă oftic puțin că n-am apucat să văd continuarea de anul ăsta, dar mai e timp. În rest filmele de groază care mi-au mai provocat niște fiori au fost alea pe care le vedeam la tv în copilărie, după miezul nopții, când eram rebel și stăteam treaz până târziu, zgribulit sub pătură și având grijă să nu scot o unghie afară ca nu cumva să mă apuce ceva de sub pat.

În rest am fost prea puțin impresionat de filmele ce s-au dorit a fi horror pe care le-am văzut la cinema în ultimii ani, ba chiar majoritatea dintre ele mi-au lăsat o impresie proastă spre îngrozitor de proastă. Numai că între timp mi-am dat seama de ce o dau în bară aproape toate filmele de genul; și n-are legătură cu Annabelle, aia e doar excepția care confirmă o regulă ce se aplică supărător de mult.

Uită de numele regizorului sau de cele ale actorilor, ignoră povestea, trailerul, treci peste secvențele alea de suspans prelungite inutil. Dacă vrei să te uiți la un horror și nu știi ce să alegi trebuie să fii atent la un singur lucru pentru a fi sigur că filmul ăla va fi bun; bine, există și excepții care să confirme regulă, cum am mai zis, dar prea puține.

Deci singurul lucru care te interesează e dacă protagoniștii filmului sunt sau nu copii. Atât. Nu-ți pasă de altceva. Pentru că vei știi că dacă protagoniștii sunt doar niște copii, completați de un scenariu măcar decent n-are cum să iasă ceva prost. Pentru că ăștia mici sunt super creativi pe partea asta, ei știu să trateze un film de groază din simplul fapt că încă mai cred în el, sunt convinși că li s-ar putea întâmpla chestiile alea și atunci intră involuntar în pielea personajelor.

Ia un adult și pune-l să alerge printr-o casă bântuită de niște spirite care vor să-i devoreze sufletul sau ceva și vei vedea că, oricât de bine scrisă ar fi secvența cu pricina, omul ăla întâi va râde în sinea lui și abia apoi își va da seama că-i plătit să facă treaba asta. Un copil pus acolo te ajută să empatizezi cu el și să trăiești la intensitate maximă orice moment. Pentru că, repet, știe să-și joace rolul de parcă s-ar aștepta ca în orice moment să se întâmple ceva, nici n-are nevoie de un scenariu.

Am văzut aseară IT, remake-ul seriei din anii ’90, făcută la rându-i după cartea lui Stephen King. Nu trebuie să știi prea multe despre el, doar că-i „filmul ăla horror cu clownul celebru care atacă mai mulți copii;” sigur știi de clownul ăla, trebuie să știi, Google it! Deci pentru că protagoniștii sunt doar niște copii vei ști că filmul e bun și că e musai să-l vezi. E unul dintre cele mai bune remake-uri pe care le-am văzut vreodată, deși asta nu-i neapărat o realizare, că majoritatea sunt niște dezastre cu diplomă.

Iar dacă ți-a plăcut seria Stranger Things de pe Netflix, care de fapt și-a tras inspirația din romanul lui King oricum, atunci sigur o să-ți placă și ăsta. Nu-i neapărat un horror care să-ți dea palpitații, ci mai degrabă un thriller cu accente fantasy, cu un nivel ridicat de suspans și niște dialoguri im-pe-ca-bi-le!