N-am să te mint, ideea de filme clasice readuse la viață prin diverse tertipuri, remake-uri, prequeluri și sequeluri nu este chiar favorita mea. Și nu-i Gladiator II un caz mai special, astfel că am primit vestea acestei continuări cu același scepticism cu care m-am uitat la Joker: Folie à Deux sau cu care voi privi noul serial Harry Potter produs de HBO.

Moștenirea lăsată de Russell Crowe nu e chiar ușor de dus, iar probabil că alegerea lui Paul Mescal, un actor care are un oarece nume, dar care este într-o fază foarte incipientă a carierei sale, a mai scuturat puțin din presiune. Ce se poate întâmpla? Dacă-i iese, atunci cu siguranță îi va propulsa cariera într-o direcție probabil similară cu ceea ce i s-a întâmplat lui Austin Butler după interpretarea lui Elvis. Dacă nu-i iese, e loc să-și revină, doar n-o să-l țină nimeni minte drept „băiatul lui Maximus” toată viața.

Eu zic că lui Mescal i-a ieșit, vine cu o interpretare fresh, autentică, ce nu încearcă să mimice carisma și postura cu care cucerea Crowe audiența la începutul anilor 2000. La fel de bine i-a ieșit și lui Pedro Pascal în rol de general roman, dar parcă Pascal nu mai avea nimic de dovedit, că are atâtea roluri bune încât nici nu știi dacă-i Mandalorianul, Joel din The Last of Us sau, foarte curând, Reed Richards în MCU; așa-i c-ai uitat c-a fost protagonist în primele sezoane din Narcos?

Dar poate cel mai bine i-a ieșit veteranului Denzel Washington, acest politician roman fără scrupule cu un accent de Bronx suficient de puternic încât să-i facă pe cei mai sensibili să se atace că filmul lui Ridley Scott nu servește cu strictețe perioada istorică de care aparține. Personajul său iese în evidență atât prin interpretarea savuroasă pusă în scenă de Denzel Washington, cât și prin modul modern în care e scris, care-l transpune dincolo de perioada Imperiului Roman și-l ancorează într-un prezent înconjurat de alegeri, fie ele deja înfăptuite în Statele Unite, sau cele ce bat la ușa României. Da, personajul său este un mix a tot ceea ce nu-ți dorești să votezi la finalul acestei săptămâni.

Gladiator II reînvie puțin din epicul care a consacrat prima parte. Sigur, nu-i originalul, dar la urma urmei niciun sequel nu e. E însă suficient de bun luat ca atare, de sine stătător, astfel încât să nu-ți lase impresia că decizia de a înfăptui continuarea de față a fost una greșită. Uneori ar trebui să lăsăm deoparte ipocrizia lui „nu se mai fac filme ca pe vremuri” și să ne bucurăm de ele așa cum vin, atunci când e cazul. Sigur, sunt și situații în care o improvizație chiar nu-și are locul, gen faptul că Suzanne Collins a început să scrie continuări pentru The Hunger Games special pentru a putea fi ecranizate; și nici măcar nu exagerez aici, că noul film al seriei a fost anunțat ceva mai devreme anul ăsta în același timp cu anunțul că se lucrează la carte.

Aș spune că-l dezavantajează puțin muzica, unde se simte absența lui Hans Zimmer, dar în același timp n-ai cum să nu remarci aportul oferit de progresul tehnologic din punct de vedere vizual: scenele alea de luptă sunt ceva de vis, în special asaltul asupra Numidiei din primul act, dar și grandoarea cu care este prezentată Cetatea Romană. Niște puncte bonus aici pentru ecranul IMAX care amplifică toate decorurile și bătăliile gândite de Ridley Scott.

Fără a fi prea grozavă, povestea se menține în granițele muncii anterioare recente livrate de regizor: nu poți să spui că Napoleon, The Last Duel sau Alien: Covenant excelează cu firele narative, dar îți iau ochii cu alte aspecte care conturează acel epic de care aminteam mai sus: magnitudinea decorurilor și a peisajelor, precum și niște personaje chiar bine scrise.

Oricum Gladiator II își joacă bine cartea nostalgiei, chiar dacă ușor forțat cu unele decizii, însă deloc supărător. Într-o perioadă ușor sărăcăcioasă pentru ceea ce înseamnă blockbustere care să domine cu adevărat marele ecran, cred că în continuarea de la Gladiatorul avem un câștigător detașat. Fie și din curiozitate și tot te-ar tenta ideea să-l vezi. Deși, zic eu răspunzând în cele din urmă afirmației din titlu, chiar cred că-și merită hype-ul.