Titlul articolului apare în contextul în care la începutul anului am mai scris o dată despre ceea ce înseamnă escape room. Astăzi vreau să pun într-o altă lumină ideea jocului, deci nu vă faceţi griji că mă repet (prea des). Regulile le ştim deja, avem o oră la dispoziţie să evadăm dintr-o cameră folosind indiciile pe care le găsim pe parcurs, rezolvând puzzle-uri şi descoperind noi şi noi semne de întrebare. Am trei astfel de jocuri la activ, două rateuri şi un final triumf d-ăla la limită; astfel că acum îmi permit să-mi dau cu părerea ceva mai la obiect decât am făcut-o prima oară. (sursa foto)

Am învăţat câteva lucruri de la jocurile astea, şi urmează să le expun în cuvinte în cele ce urmează. Întâi de toate, orice s-ar spune despre oricare altă activitate, ideea de escape room necesită, mai mult ca oricare alta, un team-work impecabil. Am învăţat asta atunci când colegul de captivitate Andrei a găsit ceva indicii de care el credea că n-avem nevoie; şi s-au pierdut secunde bune până să punem cap la cap ce avem de făcut. Sincronizare, comunicare, despre asta vorbesc.

În al doilea rând am învăţat că dincolo de un lucru în echipă adus la stadiu de perfecţiune, contează atât câţi suntem în echipă, dar şi cu cine merg la luptă. Emil zicea treaba asta foarte bine, ai nevoie de oameni care s-o aibă cu numerele şi calculele, de oameni creativi, de oameni mici şi oameni mari, de bărbaţi şi femei, de experienţă dar, paradoxal, şi de naivitatea unui începător care nu stă să judece şi să compare cu alte camere, şi acţionează din instinct. Dar nu e important doar cine face parte din echipa aia, e important şi câţi suntem, pentru că într-o echipă de 3 (am trăit asta pe propria-mi piele de două ori) şansele de reuşită sunt considerabil mai mici. Aseară am fost opt.

După trei escape room-uri am înţeles că e imposibil să te pregăteşti pentru aşa ceva. În afară de idee, totul e diferit de la o cameră la alta, de la un joc la altul. Modalitatea în care sunt alcătuite decorurile, puzzle-urile, pattern-ul pe care trebuie să îl urmezi, toate astea sunt mereu altfel. Până acum am încercat să scap din laboratorul lui Hannibal, am încercat să găsesc o moştenire lăsată de o bunicuţă, în timp ce aseară am reuşit să evadez dintr-o închisoare de maximă securitate. Am zis că următoarea escapadă va fi în camera lui Christian Grey (nu râdeţi, mă, că există şi aşa ceva!).

E foarte important, iar ăsta e mai degrabă un mesaj adresat organizatorilor, să ţi se ofere un punct de plecare cât de mic, pentru că altfel rişti să stai cinşpe minute (cum am stat eu nu o dată, ci de două ori) fără să ai habar de unde să începi. În momentul în care ţi se aruncă în faţă zeci de posibilităţi pierzi foarte mult timp încercându-le pe fiecare. Sfatul Malaezului: dacă au trecut maxim zece minute şi simţi că n-ai progresat deloc în joc, cere indiciu, nu-ţi fie teamă, altfel o să ajungi cu zece minute înainte de final cu toate indiciile disponibile, dar fără timp să mai rezolvi ceva.

Am ţinut să precizez treaba asta pentru că este unul din marile bonusuri pe care le oferă cei de la Smart Escape. Nu fac deloc jocul să fie mai uşor, iar faptul că nouă ne-au trebuit 57 de minute ca să evadăm e o dovadă clară, însă mai bine facem o poveste mai lungă, cu mai multe indicii şi mistere, decât una scurtă dar care să nu-ţi ofere nicio idee despre ce ai de făcut. Smart Escape sunt cei cu închisoarea de care aminteam mai sus; nu vă lăsaţi păcăliţi de şapca de poliţai de pe creştetul meu, mi-am însuşit-o în timp ce evadam.

Cei de acolo au în plan dezvoltarea a alte două camere cu o tematică cel puţin interesantă: Sediul Securităţii şi Laboratorul Misterios. Au un site foarte atractiv unde vă puteţi face rezervări; găsiţi acolo preţuri, oferte de grup, orele disponibile, tot ce vreţi. Ştiu c-am stresat pe toată lumea la cap cu fenomenul ăsta de escape room, dar nu mă las până nu vă conving să mergeţi măcar o dată, fraţilor! Eu după trei încercări simt cum îmi dezvolt o nouă dependenţă.