Cam asta se întâmplă după trei săptămâni de vacanţă: ne petrecem ultimul weekend plângându-ne de milă că urmează să reintrăm într-o rutină obositoare şi cu mult depăşită de aspiraţiile noastre nebuneşti. Şi ne aducem aminte de primul pahar de vin pe care l-am băut în noaptea de anul nou, suspinăm, şi încercăm să ne aducem aminte şi de ultimul; dar nu reuşim. Nu pentru că am fi încercat să bem mai mult decât ne-ar fi permis limita, ci pentru că orice început e mult mai frumos ca oricare alt sfârşit.

Cum ar fi începutul fiecărei vacanţe în parte, mult mai frumos ca sfârşitul, momentul ăla trist în care numărăm zilele, orele, până ce ne vom afla din nou în mizeria aia de sală de clasă, pierzându-ne şase-şapte ore pe zi povestind cum am petrecut de sărbători, nicidecum învăţând ceva concret. Sau cum ar fi fiecare început de an, în care suntem fericiţi, în care ne împroşcăm cu şampanie ca primitivii, punându-ne dorinţe seci, sperând că poate anu’ ăsta se vor împlini, dacă în ultimii zece n-am prea avut noroc. Apoi, gândiţi-vă la fiecare început de săptămână, în care ne propunem să învăţăm, să ne rupem curu’ încercând să dăm tot ce avem mai bun, şi sfârşim, de fiecare, dar de fiecare dată, numărând punctele de pe tavan, constatând şocaţi cât de fascinant poate fi peretele din spatele nostru, când în faţa noastră e un alt caiet de mate. Alt exemplu: gândiţi-vă la fiecare început de mandat politic, la promisiuni, la vorbe bune, la speranţa şi dorinţa unui progres către civilizaţie. Băi, şi de fiecare dată, după doar câteva amărâte de zile, ajungem să dăm cu o telecomandă de pământ, exclamând, în timp ce privim către indolenţa ce se ascunde dincolo de ecranele televizoarelor: da-mi-aş palme, cu ăştia am votat eu, mă? 😐

Parcă şi văd dimineaţa zilei ăleia blestemate de luni; abia acum îi înţeleg eu pe americani de ce încep săptămâna de duminică, e ceva psihic, să ştii că ai liber în prima zi. Şi mă văd tremurând ca o focă în călduri, aruncată într-o găleată cu gheaţă, aşteptând un tramvai ce n-ar vrea să vină la timp, nici vorbă, şi nicidecum fără controlori în el; pentru că, da, e firesc, controlorii vin fix şi exact atunci când nu am eu abonament. Şi încep de pe acum să mă rog să nu fi uitat drumul spre liceu, după mai bine de trei săptămâni în care am făcut orice, dar absolut orice, să evit zona aia. Dar nu-mi fac griji, şi-l înjur pe vatman, că ştie el drumul, şi parcă mă împinge de la spate să cobor, fix atunci când m-am încălzit şi eu frecându-mă de vreo doi giboni într-o aglomeraţie infernală.

Şi imediat după, îi văd, băi nene, pe profesori, cum intră pe uşa aia nenorocită, veseli, plini de viaţă, dornici să-mi distrugă mie psihicul aşa, din prima zi. Îi şi aud cum zic „hai să mai facem o problemuţă!”, pentru că, la dracu’, e în mentalitatea asta periferică a românului să-şi facă singur probleme la plictiseală, şi să-l înjure pe vecinu’ de peste gard că nu le poate rezolva. Dar mă bucur, totuşi, că după şase ore de chin, ajung şi eu acasă, vesel, mulţumit că am ocazia să-mi continui în linişte o aşa frumoasă zi de iarnă. Şi aşa, în entuziasmul meu profund, mă arunc în pat şi mă culc… Mă trezesc seara, fresh ca o portocală stricată, pregătit să mă bucur măcar de ultimele ore din zi, repede, intru pe net, pun o melodie frumoasă, deschid facebook-ul, şi BANG, primesc maldărul de teme pe care îl am pentru ziua următoare. Mă uit frumos la ele, ne zâmbim reciproc, şi mă duc să mă culc la loc.

Dar să privim partea bună a chestiei ăsteia numită „şcoală”: socializarea cu colegii, cu scumpii, drăgălaşii noştri prieteni! Bine, imediat vă zic şi partea bună, de îndată ce găsesc una… N-are cum să nu-ţi placă să iei contact cu lumea din jur, adică, eu unul, ador clipele în care sunt înconjurat de oameni, de cât mai mulţi oameni; sunt momentele alea în care mă simt mult mai deştept, privind împrejur.

Mi-e dor de vacanţă; grav. O aştept pe următoarea, şi îmi pierd timpul gândindu-mă cât mai e până încep să fac ceva util cu viaţa mea (a se înţelege că prin mersul zilnic la şcoală nu găsesc ceva „util”). Apropo, are cineva idee pe cât pică sfârşitul lumii anu’ ăsta? Mulţumesc frumos…