Despre generaţia prezentă se poate spune multe, însă nicicum nu poţi afirma că nu e o generaţie sociabilă. E mai sociabilă decât au fost, probabil, toate celelalte la un loc. A nu se confunda abilitatea de a socializa cu tupeul. Un om cu tupeu nu e un om sociabil, doar pentru că ştie să-şi exprime opiniile de o manieră deseori sufocantă. Socializarea înseamnă comunicare; de orice natură. Fie ea şi pe FarmVille.

Am pus mâna pe un computer acum aproape zece ani. Eram un întârziat. Pe vremea aia nu erau folosite pentru a interacţiona cu mediul înconjurător. Deşi există, noţiunea de mediu online nu era dezvoltată, nu era recunoscută, abia prinsese formă în occident. În România, online-ul încă reprezenta viitorul. N-a durat mult până să trec de la jocurile celor de la EA (Games sau Sport) la descoperirea world wide web-ului. Era perioada când Yahoo! domina piaţa, când te loveai de sigla aceea mov pe mai orice pagină de net accesată. Dar mai important, era momentul lui Yahoo! Messenger.

A fost primul mare „boom” oferit nouă, populaţiei, de către celebrul „viitor” la care visam de mici copii. Deşi au fost multe alte campanii, software, tehnologii şi idei înaintea lui YM, niciuna nu a rezistat pe piaţă. Yahoo! Messenger a adus sub acelaşi simbol, un cap galben, zâmbitor, denumit sugestiv „smiley face”, un mapamond întreg. De la tinerii de 18-20 de ani, ăia care prind din mers evoluţia, care cresc şi trăiesc cu ea, până la oameni maturi, corporatişti, antreprenori, profesori, toţi aveau să fie prinşi în vraja celor de la Yahoo!. Messenger-ul lor avea să devină principala sursă de socializare din a doua jumătate a anilor 2000. Era inovator, oferea o posibilitate de exprimare modernă, nemaivăzută: oferea, pentru prima oară, utilizatorilor săi, posibilitatea de a îşi exprima emoţiile prin imagini – celebrele emoticons-uri. Ideea shortcut-urilor pentru exprimarea oricărei expresie sau sentiment a revoluţionat practic mediul online. De la un chip zâmbăreţ, ori unul care plânge, până la unul care cască, ori îi e frig, oamenii pot transmite cu ajutorul emoticons-urilor Yahoo! orice stare de spirit.

În paralel cu YM se dezvolta prima reţea de socializare autentică, sub numele de Hi5. Venea cu un plus faţă de Yahoo, oferind utilizatorilor săi posibilitatea de a adăuga şi împărtăşi poze cu o comunitate întreagă de prieteni, exact ca într-un mare album de familie unde oricine era liber să comenteze. Mai mult, dezvolta ideea jocurilor online, punându-le la dispoziţie utilizatorilor de pretutindeni ocazia de a concura unul împotriva celuilalt la numeroase mini-jocuri online. Marele minus al celor de la Hi5 a fost însă lipsa intimităţii, a privatului. Aici totul era public, nu exista o fereastră de chat, unde să poţi vorbi privat, ferit de ochii întregii tale comunităţi de prieteni, doar cu unul sau cu câţiva amici mai apropiaţi. Aşa că internautul a preferat să păstreze Hi5-ul ca ceea ce era el de fapt: un album imens de poze; primul album de poze online. Dar tot Yahoo! Messenger era baza.

Asta până a apărut Zuckeberg. Adică Facebook. Pentru că numele celor doi se confundă. Despre Facebook nu prea e foarte mult de spus. A avut cel mai mare impact social din istorie, a revoluţionat internetul, comunitatea online, a adus omenirii posibilităţi nebănuite. Începând cu cei mici, cei ce se jucau jocurile Zynga, până la patronii care reuşeau să scoată bani din Facebook, toată lumea câştiga. Iar Mark nu repetă greşeala celor de la Hi5, şi introduce şi opţiunea de private chatting.

Cea mai mare inovaţie a Facebook-ului rămâne însă celebrul buton de „like„. Era cel mai prietenos dar totodată categoric mod de a câştiga simpatie, popularitate, de a îţi face un nume. Puneai o poză, scriai un status, distribuiai un video, absolut orice activitate împărtăşeai prietenilor de pe Facebook, oricare dintre ei o aprecia, apăsa un simplu buton, iar tu ştiai asta. Ştiai că eşti apreciat, ştiai de câţi, de cine, descopereai astfel cine are interese comune cu tine, cine îţi împărtăşeşte opiniile, descopereai caractere întregi fără a fi nevoit să schimbi un cuvânt cu persoana respectivă. Am auzit adesea ideea următoare: nu îl poţi cunoaşte pe X, pentru că nu ai vorbit niciodată cu el. Greşit. Pentru că X are profil de Facebook. Iar asta îl face, în mediul online, persoană publică. Adică îl cunoşti. Prin pozele puse, prin ideile exprimate, chiar prin jocurile jucate, te legi de orice detaliu pentru a îl cunoaşte. Toată treaba asta s-a dezvoltat enorm în ultimii ani, astfel că acum Facebook îţi oferă posibilitatea să afli ce cărţi a citit cineva, ce filme ori seriale a vizionat, cum îşi ocupă timpul liber, iar în curând Zuckeberg urmează să introducă o opţiune nouă, aceea a aptitudinilor profesionale. Astfel va ştii o lume întreagă ce skill-uri ai tu. Precum în jocurile Sims, pentru cine a jucat aşa ceva măcar o dată.

Pentru a concura cu Facebook, cei de la Google au lansat acum (deja) câţiva ani reţeaua de Google Plus, însă aceasta nu prea a prins la public. Deşi a fost anunţată cu mare tam-tam, provocarea celor de la Google nu a confirmat niciodată, lăsându-i pe aceştia să se laude doar cu cea mai mare reţea de căutare din online, nu şi cu vreo reţea de socializare revoluţionară. Apoi au mai apărut Instagram şi Foursquare (despre care am mai menţionat aici), ambele reprezentând o modalitate de socializare strictă, îngrădită. Niciuna nu se ridică însă la nivelul de complexitate oferit de Facebook. Iar în curând internetul va beneficia de o nouă reţea de socializare aflată încă în dezvoltare, ce poartă titulatura de Selfie.com.

Mă voi opri însă asupra unei alte idei dezvoltate în online, poate singura suficient de importantă încât să le atragă atenţia celor de la Facebook: este vorba de platforma celor de la Twitter, şi în special ideea lor de hashtag (adică semnul ăsta – #). Twitter oferă utilizatorilor săi provocarea de a transmite un mesaj, o idee, o părere, printr-un maxim de 140 de caractere. Twitter reprezintă o bună modalitate a companiilor, a unei persoane publice, sau în fond a oricui şi a orice de a urmări activitatea oamenilor din jur cu privire la „ceva-ul” sau „cineva-ul” respectiv. E simplu: să zicem că azi ţi-ai cumpărat noul model de Dacie, Loganul 2.0, cu nişte bani pe care i-ai împrumutat de la BRD. Pui pe Twitter mesajul următor: cei de la #brd m-au ajutat cu nişte bani, iar eu tocmai mi-am cumpărat noua #DaciaLogan. Astfel le oferi publicitate celor două companii, iar ele pot urmări asta căutând hashtag-ul lor (n. red. #brd) pe Twitter. Cu ce te ajută asta? În principiu poţi atrage simpatia firmei respective, în timp ce aceasta află părerile clienţilor săi.

M-am oprit asupra celor de la Twitter pentru că voiam să dezvolt următoarea idee: în America, cel mai recent studiu asupra adolescenţilor arată că marea lor majoritate preferă „rândunica” în favoarea Facebook-ului (informaţie oferită de cei de la Mediafax aici). Asta pentru că în State, fiecare mare asociaţie, eveniment, întreprindere, oferă posibilitatea comunităţii de a interacţiona direct cu aceasta prin ajutorul celor de la Twitter. Câteva exemple concrete sunt reprezentate de emisiuni TV precum formatul „The Voice„, „X Factor” sau „Got Talent„, fiecare beneficiind de propriul hashtag, dar şi evenimente sportive (meciuri de fotbal, NBA, SuperBowl, etc.), sau gale celebre (începând cu Oscaruri, premiile Emmy, MTV, etc.). E doar o chestiune de timp până ce Twitter va „cuceri” şi teritoriul românesc, însă pentru asta are nevoie doar de puţină promovare.

P.S.: în prezent am renunţat la aplicaţia celor de la Yahoo!, după ce cumva, în nu ştiu ce fel, mi-au şters toate contactele din lista. Pentru oricine e interesat de mine (nu ca în cazul anunţurilor de pe matrimoniale, god dammit), sunt pe Facebook şi Twitter. Vezi că apar în dreapta, aici pe blog!