În principiu, pentru că e ziua mea. Practic, mi se pare foarte haios cum se întâmplă lucrurile și mă amuz în fiecare an atunci când răspund la urări și vorbesc cu oamenii pe 7 ianuarie.

Long story short, numele meu întreg e Ion Alexandru Ionuț. Pentru că era o modă acum 20 de ani să-ți numești copilul după numele nașilor și pentru că tata venea deja cu numele de familie Ion, ai mei s-au gândit că nu-i chiar poetic să mă cheme Ion Ion. Astfel că m-au botezat Ion Ionuț; cu un Alexandru la mijloc.

Nu prea știe lumea treaba asta, că n-am pe nicăieri pus și cel de-al doilea prenume. În schimb, multă lume îmi urează La mulți ani! de Sfântul Ion din pricina numelui de familie; care, conform cu calendarul ăla creștin-ortodox pe care-l avem cu toții în casă, nu se sărbătorește, că nu e nume de botez. Mă rog, nu că mi-aș serba eu zilele onomastice, dar teoretic așa se întâmplă.

Azi, de exemplu, primesc un mesaj d-ăsta cu „La mulți ani!” de la cineva. Îi mulțumesc frumos și, din vorbă-n vorbă, îi spun treaba asta: băi, mi se pare atât de amuzant cum foarte multă lume îmi urează azi doar pentru că-mi vede numele de familie, fără să știe că de fapt mă cheamă și Ionuț.

Eh, și ăsta al meu îmi răspunde: să mori tu că te cheamă și Ionuț!?

Vă spun, dac-ar fi să aleg acum ce nume să am, l-aș alege tot p-ăsta. Doar așa, pentru că-mi plac reacțiile oamenilor atunci când află că mă cheamă Ion Ionuț. E ca atunci când un copil mic află că Darth Vader e tatăl lui Luke.

Dar, vorba lui Bunescu, suntem în 2016 și continuăm să dăm urări la grămadă pe Facebook în care etichetăm zeci de persoane; și mai scriem în final „tăguiți-vă voi, dacă eu v-am omis„. Cât timp facem asta, am fi putut da un mesaj personal fiecăruia d-acolo. Nu-i greu, nu trebuie să scriem urări complicate; îs doar trei cuvinte.

(sursa foto)