Am mai scris despre asta, scriu pentru încă o dată, şi, foarte probabil, voi continua să mai scriu. Scriu aici pentru că, într-o ţară liberă, doar astfel mă pot exprima, fără să risc să-i fac o vizită liceului meu în vară. Sau poate risc; dar, chiar şi aşa, îmi asum. Scriu fără teama că voi fi citit, ci cu speranţa ca cineva o va face. Scriu fără regrete, ci doar cu o dorinţă simplă într-un suflet aproape distrus de nedreptate. Scriu pentru voi, oricare dintre voi, aceia ce citesc aceste rânduri abstracte, şi vă cer vouă, nu altora, să fiţi corecţi în viaţă; măcar voi.

Nu mă plâng, nu mă victimizez, şi nu cer nimic bun pentru mine. Îmi trăiesc viaţa aşa cum vreau, dar bazându-mă pe o regulă fundamentală: aceea a corectitudinii, întâi faţă de mine însumi, apoi faţă de cei care mă ascultă, mă citesc, mă privesc în ochi. Şi vă cer vouă, tuturor, să fiţi corecţi, nu cu mine, sau cu altul, ci cu voi înşivă. Vă cer să aveţi curajul să vă priviţi într-o oglindă, preţ de câteva amărâte de secunde, şi să acceptaţi ceea ce sunteţi, fără regrete, gânduri, frică, în priviri. Câţi dintre voi au curajul să fie sinceri cu propriile persoane, să îşi asume ceea ce fac, zic, sau gândesc, să răspundă cu capul sus în faţa propriilor idei?

Nu atac, nu provoc; doar vorbesc direct, enervant de direct, cu aceia ce se cred mai presus; nu mai presus ca mine, ca alţii, ci mai presus ca însăşi viaţa. Nu vorbesc cu cei aflaţi în suferinţă, ci cu aceia ce o provoacă, necondiţionat, doar pentru a îşi depăşi propriile limite mizere ale supremaţiei. Suntem buni atunci când suntem mai buni ca cei slabi, dar, oare, cât de buni putem fi în faţa celor mai buni ca noi?

Stau drept, cu zâmbetul pe buze, şi braţele larg deschise, în faţa fiecărui tren al vieţii ce se îndreaptă spre mine, în faţa fiecărei flegme violente ce mi se aruncă înainte. Mă repet, nu vorbesc despre mine aici, pentru că eu nu contez. Vorbesc despre oameni buni, oameni care luptă, oameni corecţi, care vor să facă bine, într-o lume în care o gândire constructivă e distrusă înainte să prindă contur. Vorbesc despre aceia care muncesc din greu, ore întregi, aceia care sacrifică totul, pentru ca mai apoi să fie călcaţi pe cap de dorinţa aceea patetică a unor oameni la fel de patetici, dornici să distrugă, să îşi bată joc. Ne place asta; ne place atunci când suntem cei mai buni, da, pentru că, la dracu’, e un sentiment atât de satisfăcător. Ne place atunci când simţim puterea în interiorul pumnului nostru transpirat, dar, oare, ştim noi ce să facem cu ea? Ne place să distrugem orice, de la un copac inofensiv, dintr-o pădure incapabilă să se apere singură de cruzimea, dar mai ales, prostia noastră, până la viaţa unui om, unui om bun.

Vorbesc despre a fi corect în viaţă, despre a avea curajul să stăm drepţi, să privim înainte cu dorinţa unei lumi mai bune în gând, dar, mai important, să privim în urmă fără să fim măcinaţi de propriile decizii răzbunătoare.  Stau, doar stau, şi mă gândesc că am eu aşteptări mult prea mari de la societate, încercând să îmi închipui că poate, măcar puţin, măcar cineva, încearcă să fie corect, nu faţă de mine, de unul, de altul, ci faţă de viaţă. Pentru că eu pot fi păcălit, batjocorit, nedreptăţit, umilit, dar viaţa nu îţi permite aşa ceva. Şi atunci când ţi-o izbi vreo bucată, tot ce pot spera e că ai destulă putere rămasă în palma aceea tremurândă, pentru a te ruga la propriul Dumnezeu să te mai salveze o dată, o ultimă dată.

Ce vreau? Pentru mine, nimic. Vreau ca oamenii să fie corecţi între ei, da, dar e cam greu. Vreau să nu îmi fie scârbă să mă uit în ochii tăi goi atunci când mă apropii de tine, vreau să nu gândesc despre tine un neadevăr, vreau să sper că nu eşti un nenorocit, vreau să încetezi să te mai joci ruleta rusească cu noi, vreau să avem cu ţoţii aceleaşi şanse infime atunci când tu ne judeci, vreau să fii corect cu mine, cu el, cu ea, cu noi… Dar ştii ce vreau cel mai mult? Vreau să ai curajul să te poţi privi în ochi fără să îţi fie frică, fără să regreţi. Iar dacă nu poţi face asta, vreau doar să am ocazia să nu te mai văd niciodată.

Post Scriptum: Nu dau doi bani pe şcoală, la fel cum nici şcoala nu dă doi bani pe mine. Sper doar ca fiecare dintre voi să reuşească în viaţă, şi să fie mândri de ceea ce au devenit. Pentru că, o, da, eu sunt.

Post Post Scriptum: Mă bucur că toată lumea e mulţumită de modul în care e evaluată. Adică, dacă nu aţi fi, aţi vrea măcar să se întâmple ceva, să se schimbe ceva, nu? Doar nu vă e frică…