Când Christopher Nolan se decide asupra unui subiect și își pune în gând să-l materializeze într-un film poți fi sigur că rezultatul va fi unul măcar aproape de domeniul extraordinarului.

Indiferent că e vorba de o călătorie infinită într-o cascadă a visării în Inception, de intersecția râurilor temporale din Tenet, de povești cu supereroi așa cum le-a prezentat în trilogia The Dark Knight sau, de ce nu, într-o bună zi parte a unei epopee Star Wars, Nolan își exploatează subiectele de o manieră greu de înțeles de la prima parcurgere.

O să citești mult zilele astea că omul J. Robert Oppenheimer a fost creat pentru Christopher Nolan. Cumva e o afirmație ce-și are rădăcinile ancorate fix în bomba pe care fizicianul a construit-o în urmă cu aproape 80 de ani. Oppenheimer nu a fost creat pentru Nolan, la fel cum nici bomba atomică nu fusese concepută pentru a fi detonată în Japonia. În ambele cazuri consecințele reale au putut fi vizibile mulți ani mai târziu: în cazul lui Oppenheimer, nu dispozitivul (așa cum îl numea el evitându-i adevărata chemare) în sine avea să condamne o lume întreagă, ci posibilitățile pe care le-a născut. În cazul lui Nolan vorbim de o încununare a unei cariere care pare a fi construită pentru a culmina în acest moment.

 

Oppenheimer e structurat, aș zice eu, în trei acte. Și poate că nu întâmplătoare a fost alegerea lui Nolan de a oferi credit Sfintei Treimi în alcătuirea filmului său centrat pe celebrul eveniment istoric cunoscut drept Testul Trinity.

În primul act Nolan inundă abuziv receptorii cunoașterii de care dispune publicul său cu o abordare tehnică și rigidă a subiectului. E ceva ce-am mai întâlnit în The Big Short semnat de Adam McKay, un film pe care l-am apreciat din cale afară și din care nu am înțeles nimic care să treacă de treapta superficialului. Asemeni, Oppenheimer te transpune în același timp în centrul unui anturaj intelectual, cuprins de discuții elaborate centrate pe eternul conflict dintre dilema morală și compromisul răului necesar, totul pentru a-ți demonstra nimicnicia de care aparții într-o lume pe care nu doar că nu o poți înțelege, ci care nici măcar nu-i făcută pentru a fi înțeleasă. Altfel spus, cu fiecare punct de IQ câștigat vei resimți și mai tare apăsarea propriei limitări.

Oppenheimer nu respectă o structură temporală standard și nu are un fir narativ bazat pe momentele subiectului. Ar fi fost și greșit să fie altfel având în vedere că vorbim de o biografie al cărei deznodământ e cunoscut măcar de fațadă de fiecare dintre noi. Dar Nolan își delimitează foarte bine planurile prin cromatică, prin cadre alb-negru ce sugerează nu doar un moment în spațiu și timp, ci și un alt protagonist.

 

Cillian Murphy este cel care atrage toate privirile într-o distribuție din care mai fac parte Robert Downey Jr., Matt Damon, Florence Pugh, Emily Blunt, Rami Malek, Kenneth Branagh sau Gary Oldman. Omul cunoscut de o planetă întreagă pentru interpretarea inegalabilă a lui Thomas Shelby în seria Peaky Blinders se înscrie într-o galerie destul de selectă a actorilor care reușesc să-și depășească personajul care i-a consacrat preț de ani de zile.

Este pur și simplu ceva cu accentele puse de Murphy și cu modul ce poate părea adesea aleatoriu în care face pauză între cuvinte, care te cucerește iremediabil. Mai ales atunci când timbrul său e suprapus unei priviri pierdute, dar pline de cunoaștere totodată. O modestie martirică, așa cum îi este adesea reproșată de către Emily Blunt – aflată aici în rolul soției – se încrucișează cu aroganța geniului care-și cunoaște atât propriile limite, cât și limitele celor din jur.

Personajul lui Oppenheimer ne introduce încă de la început în universul său pe care suntem tentați să-l judecăm și criticăm în primă instanță. Poate să fim scandalizați de lipsa explicațiilor și a contextului, de efortul intelectual la care suntem obligați să apelăm înainte să înțelegem că scopul lui Nolan n-a fost niciodată să facă un film despre fizica cuantică pe înțelesul tuturor, ci fix contrariul.

Abia odată cu actul secund realizăm că tehnicalitățile primei părți devin irelevante în fața consecințelor produse de subiectul abordat. Nolan face ca toate calculele hârtiei să nu-și mai găsească rostul atunci când ele sunt folosite într-un alt scop decât cel naiv pentru care au fost așternute inițial.

Se zice că drumul spre Iad e pavat cu intenții bune, deși nu-și pune nimeni întrebarea: cât de tare ne putem apropia de flamă fără ca aceasta să ne ardă? E o controversă în jurul lui Oppenheimer pe care oamenii copleșiți de o gândire binară i-au atribuit-o: a fost un om bun sau unul rău? E suficient să ne mințim c-a vrut să facă bine? Cam ce fel de alinare poate oferi gândul ăsta suprapus peste imaginile de la Hiroshima și Nagasaki?

J. Robert Oppenheimer s-a poziționat mereu mai presus de dualitatea dintre bine și rău, iar filmul ce-i portretizează viață ne arată că nu a existat niciodată o traversare reală a graniței dintre lumină și întuneric. Scopul său primar a fost întotdeauna dat de rezultatele palpabile ale științei și nu de jocurile politice din jurul teoriilor sale. Cel supranumit Părintele Bombei Atomice a avut totuși carisma necesară pentru a se lupta atât cu clasa politică, dar și cu opinia publică în vremuri în care nu găseai agenții de relații publice la fiecare scară de bloc. Sinceritatea lui frapantă și convingerile agresive i-au pricinuit atât ascensiunea, cât și declinul.

 

Din punct de vedere cinematografic Oppenheimer atinge un prag pe care nu cred că tehnologia existentă în acest moment va permite vreunui cineast să-l depășească prea curând. Christopher Nolan și-a filmat producția în 57 de zile, în majoritatea timpului folosind o singură cameră și renunțând la orice fel de efect CGI. Filmul cu o durată de 180 de minute a fost filmat special cu o cameră IMAX, pentru un ecran IMAX, iar rola sa are peste 270 kg și 18km lungime.

Nu doar imaginea e desăvârșită, ci mai ales sunetul ce alternează momentele de o liniște apăsătoare cu tropăitul efervescent al unei coloane sonore care-ți va face stomacul să palpeze în sincron cu vibrațiile resimțite pe ceafă, prin spătarul scaunului din sala de cinema.

Oppenheimer e un film răvășitor abia în momentul în care realizezi că bomba declanșată de protagonist nu spulberă doar așezările din jur, cât mai ales speranța că societatea umană își poate evita autodistrugerea. Nu poți să nu te întrebi, urmărindu-l, dacă nu cumva specia asta e condamnată propriei anihilări prin lăcomia, ignoranța, superficialitatea și dorința abundentă de putere de care dispunem. Iar mesajul său se pliază poate mai bine ca oricând pe un prezent în care e plin internetul de meme și glumițe cu și despre inteligența artificială, așteptând cuminți ziua în care n-o vom mai lua noi pe ea la întrebări, ci invers.