Am întrebat cândva, pe cineva, poate pe mai mulţi, ce consideră ei a fi „cel mai puternic sentiment”. Răspunsul este, cu siguranţă, unul singur; fiecare dintre noi, atunci când se gândeşte la un sentiment, când aude acea noţiune abstractă a unei emoţii atât de profunde, îşi îndreaptă toate gândurile către un singur răspuns: iubirea. Mi se permite, vă rog, contrazicerea astei teorii aproape corecte?

Iubirea nu este un sentiment; iubirea este doar ceva în care credem, atunci când suntem ferciţi, sau ceva ce sperăm să avem, atunci când suntem trişti. Iubirea este o iluzie frumoasă, cea mai frumoasă, cea mai puternică, este iluzia cu care se hrăneşte sufletul nostru atunci când primeşte tot ce îşi doreşte. Iubirea este o dorinţă, una extrem de puternică, iubirea este cea mai puternică fantezie pe care omul a creat-o vreodată. Dar iubirea nu este un sentiment.

Un sentiment este ceva ce simţi, ceva ce, fără să vrei, pătrunde forţat în fiecare muşchi, fiecare nerv, fiecare globulă din sângele tău, un sentiment este ceva ce, într-un mod mai mult sau mai puţin plăcut, doare. Ca atunci când deschideam un ou Kinder, atunci când abia reuşeam să legăm două-trei cuvinte, dar aşteptam cu atâta nerăbdare, atâta emoţie, să descoperim ce se află dincolo de „ambalajul” de ciocolată; atunci când priveam, aproape cu lacrimi în ochi, surpriza ce se afla de cealaltă parte, când ne tremurau degetele încercând să montăm o amărâtă de jucărie, sau atunci când simţeam cum ne fuge pământul de sub picioare pentru că acolo, atent învelită într-o hârtie colorată, nu era surpriza pe care noi ne-o doream atât de mult. Acele senzaţii, acele emoţii, acele trăiri, erau sentimentele care, indiferent că voiam sau nu, puneau stăpânire pe noi, nu le puteam ascunde, oricât de mult încercam.

Nu există nimic mai profund pe această lume, nimic nu ne-ar putea face mai puternici, mai răi, dar, paradoxal, mai buni, decât ura. Precum un copil speriat, atacat în plină stradă, sau într-un gang, undeva târziu în noapte, de cineva care a decis deja ce vrea de la viaţă, precum un copil paralizat de frică, de durere, care se zbate să îşi salveze propria-i piele, neştiind că, odată ce reuşeşte, îşi lasă pradă sufletul, unei traume greu de uitat, greu de acceptat. Iar acel copil nu va mai fi niciodată la fel, nu va mai avea niciodată parte de acea inocenţă atât de frumoasă în privire. Acel copil va fi urmat pretudindeni de ură, va creşte cu ea, iar aceasta îl va face pe zi ce trece mai puternic. Dar există, într-adevăr, ceva ce poate fi numit „cel mai puternic sentiment”. Şi pentru cine nu va fi de acord cu mine, îl rog, prieteneşte, să încerce să nege ceea ce urmează să zic, să vadă dacă, într-adevăr, o poate face. Iar dacă, totuşi, reuşeşte, înseamnă că încă mai există speranţă într-o lume în care iubirea nu mai înseamnă nimic, iubirea este doar un fals motiv, un preludiu, a unor oameni ce folosesc orice mijloc pentru a îşi atinge doar şi strict propriul interes; o lume în care, cu o nemărginită părere de rău, şi plin de dezamăgire în ceea ce cândva obişnuiam să numesc „suflet”, afirm că cel mai puternic sentiment este acela de ură.

Ura nu e rea; din contră. Acest sentiment atât de detestat de majoritatea, atât de temut, este, poate, nevoia cea mai mare pe care o are un om, cel puţin în societatea în care suntem cu toţii nevoiţi să trăim astăzi. Ura ne învaţă să fim mai buni, mai vicleni, mai egoişti, ura ne dezvoltă o gândire raţională, ne ajută să privim lucrurile dintr-o altă perspectivă, ura ne este alături atunci când nimeni altcineva, şi nimic altceva nu mai este. Atunci, şi doar atunci când simţim cu adevărat că urâm ceva, pe cineva, cât de mult putem, atunci avem într-adevăr puterea să facem absolut orice pentru a reuşi.

Vă invit pe voi, pentru încă o dată, să încercaţi să negaţi acest sentiment, şi să vă daţi seama, fiecare în parte, că aţi urât, urâţi, şi cu siguranţă o veţi face şi în continuare. Vă invit să vă gândiţi de câte ori acest sentiment tabu nu v-a fost de ajutor, de câte ori nu a fost acolo, lângă voi, de câte ori nu aţi mers, braţ la braţ cu el, mai departe, prin viaţă. Şi, doar dacă îmi e permis, vă dau un sfat: să nu vă fie teamă de ură, ci să o îmbraţişaţi. Pentru că ceea ce e cu adevărat important este, de fapt, nu ce simţim, ci cum manifestăm acest lucru. Important nu e să iubim, să urâm, nu e să râdem, sau să plângem, important e să facem totul exact aşa cum ne dorim să facem, cu speranţa că poate, cândva, vom fi într-adevăr ferciţi. Respect!