Emma Stone merită pentru interpretarea Bellei din Poor Things nu doar un Oscar, ci vreo trei, inclusiv la următoarele ediții retroactiv. Este genul de interpretare unică, once in a lifetime, sunt actori mari ai Hollywoodului, super talentați, dar care n-au avut parte niciodată de un scenariu și un personaj scris așa cum are Emma aici.

La ora la care scriu rândurile astea cota pentru ca Emma Stone să ia premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol principal e între 1.45 și 1.60 și sunt șanse mari să scadă în următoarea lună. Sigur, n-ai venit aici pentru sfaturi și recomandări de pariuri, zic doar că e favorită clară, a luat deja Globul de Aur.

Și am vrut să încep direct cu treaba asta, fără a mă arunca la vreo altă introducere, pentru a înțelege magnitudinea interpretării ei într-o producție care-i mai mult o experiență artistică decât un film de cinema.

Creațiile regizorului grec Yorgos Lanthimos nu sunt pentru oricine, și nu zic asta cu o tentă de elitism în cuvinte. Fie îl adori sau îl detești, nu există cale de mijloc. Dacă ai văzut The Lobster sau The Favourite știi despre ce vorbesc. Poor Things e cea mai bună creație a sa de până acum, dar și cea mai excentrică. Spre deosebire de The Lobster, care era învăluit de metafore și figuri de stil pe care cu greu le puteai extrage din decoruri și linii de dialog, Poor Things vine cu un mesaj super simplu și ușor de înțeles; nu este însă la fel de ușor de urmărit.

Poor Things (Sărmane Creaturi tradus în limba română) este un film despre emanciparea femeii. Este, așa cum am citit de mai multe ori pe Twitter, Barbie pentru persoane bolnave mintal. Acolo unde Barbie e roz și-ți împachetează frumos, cu fundă, toate clișeele posibile feminismului, Poor Things e cufundat în nuanțe de gri și este brutal de direct și sincer.

Iar când zic de nuanțele de gri nu mă refer neapărat la cromatica filmului: care debutează în tonuri de alb și negru și se dezvoltă într-o paletă exuberantă de culori care cresc și își capătă independența și însemnătatea odată cu protagonista care le poartă.

Poor Things este nominalizat de 11 ori la Premiile Oscar de anul acesta, inclusiv la categoriile pentru cea mai bună imagine, cel mai bun machiaj, cel mai bun montaj și cele mai bune costume. Asta ca să ofer un strat suplimentar de înțelegere dimensiunii acestui tablou cinematografic.

Totul, absolut totul din punct de vedere vizual este impecabil, și o zice un bărbat care a apreciat mai mult rochiile purtate de Emma Stone decât secvențele în care actrița apare nud. Poor Things a intrat în cinematografe cu rating de IM-18, interzis minorilor. Să ai în vedere treaba asta înainte să intri în sală, ca să nu te vezi nevoit să-ți întorci privirea atunci când vei mai da ochii de… una,alta.

Pentru mine filmul ăsta e o comedie erotică psihologică suprarealistă. Un gen pe care probabil n-o să-l găsești pe nicăieri prin clasificările de pe IMDb, dar pe care eu așa l-am resimțit; e puțin din fiecare, și de fapt n-ai putea spune că e niciuna de mai sus.

Un amestec experimental de Alice in Wonderland cu Frankenstein’s Monster, Poor Things o urmărește pe Bella (Emma Stone) în călătoria sa de autocunoaștere, un traseu pe care-l parcurge deopotrivă spiritual, dar și fizic. Spiritual pentru că descoperă treptat caracterul complex al unei societăți pe care obișnuia să o considere binară, înțelege că binele și răul nu sunt neapărat concepte foarte atent definite și compartimentate. Iar fizic se dezvăluie sieși, partenerilor din încăpere și în egală măsură partenerilor din sala de cinema odată cu prima atingere, primul sărut sau primul contact sexual.

Concepte precum moralitatea sau comportamentul social acceptabil îi sunt străine Bellei, care trăiește și se exprimă cu o naivitate senzuală și apăsătoare. „What a beautiful retard!„, îi spune Max McCandles (Ramy Youssef) atunci când o privește pentru prima oară, amintindu-mi de reacția pe care o mai am și eu din când în când scrollând prin social media.

Bella este captivă într-o lume a bărbaților, atât din punct de vedere metaforic, dar mai ales literal: de la cel în grija (și stăpânirea) căruia se afla, un doctor autointitulat God (Willem Dafoe), la colivia ce-i este „oferită” odată cu apariția prințului promis (mai sus amintitul Ramy Youssef) și până la dorința artificială de escapadă care-i este insuflată manipulativ de Duncan Wedderburn (Mark Ruffalo).

Așa cum genul artistic de care aparține este aproape imposibil de definit, la fel ne este aruncată o lume, o societate și o perioadă pe care nu le-am putea plasa concret undeva pe axa timpului, fie ea trecută sau viitoare. Arhitectura gotică a clădirilor pariziene este suprapusă unor telegondole futuriste care zboară de la un capăt la altul al Lisabonei. Costumele victoriene sunt pictate în culori neon parcă desprinse din titluri precum Cyberpunk ori Blade Runner.

Nu există îndoială că Poor Things este – și mă repet aici prin folosirea acestui cuvând – o experiență unică. Indiferent că-ți va plăcea sau nu, sunt convins că vorbim de un film care va atrage priviri și reacții. Dar eu ți-l recomand cu foarte mult entuziasm, atât de tare mi-a corupt latura artistică.