„De ce ai făcut-o?” A fost prima întrebare care mi-a putut trece prin cap în acele clipe. „De ce nu m-ai lăsat să mă zbat alături de propri-mi demoni, pentru eternitate?” „Pentru că eternitatea aia are nevoie de numele tău scris în alte circumstanţe decât cele către care eşti tu în stare să aspiri.” Vocea îi era caldă, mă cuprindea precum un foc blând ce trosneşte lemnele unui şemineu vechi.

Prima parte a poveştii o puteţi găsi aici! Cea de-a doua parte vă aşteaptă aici! Am ezitat să precizez până acum, însă ceea ce urmează este o poveste cât se poate de reală. Poate nu reală aşa cum aţi considera voi realitatea, însă reală pentru imaginaţia mea. Pentru că noi, fiecare în parte, facem realitatea să existe.

“Ştii de ce m-am aşezat în stânga ta?” m-a întrebat Moşul. Am clătinat din cap, şi mai încurcat. Mi-a făcut semn, iar eu am privit către dreapta. Ceea ce am văzut acolo mi-a îngheţat sângele în vene. Am făcut ochii mari şi am dat să mă ridic, să fug; n-am putut… Am fost izbit cu putere de una dintre cele mai strălucitoare lumini cu care m-am confruntat până atunci. M-am dat doar puţin înapoi, încercând să privesc dincolo de licărirea ce-mi asalta privirea. Era de un alb imaculat, astfel că îmi era destul de greu să mă decid dacă e doar lumina, sau ceea ce se ascunde în spatele ei este puritatea absolută.

În toată acea strălucire, am putut zări cum suviţele de păr, de un negru pătrunzător, îi acoperă umerii. Îşi mută de îndată privirea asupra mea; abia apoi i-am observat sclipirea de dincolo de ei, de ochii căprui. Priveam către gloria unei imagini banale ce mă cucereşte tocmai prin simplitatea ei; priveam către o fată. Din spatele ei se înălţau măiestuos două aripi imense, de înger, ce-şi pierdeau discret câte o pană albă, strălucitoare, peste parchetul de pe jos. Mint. Nu priveam către o fată; ci către un înger.

„De ce ai făcut-o?” A fost prima întrebare care mi-a putut trece prin cap în acele clipe. „De ce nu m-ai lăsat să mă zbat alături de proprii-mi demoni, pentru eternitate?” „Pentru că eternitatea aia are nevoie de numele tău scris în alte circumstanţe decât cele către care eşti tu în stare să aspiri.” Vocea îi era caldă, mă cuprindea precum un foc blând ce trosneşte lemnele unui şemineu vechi. Folosea cuvinte mari, poate prea mari pentru capacitatea mea de înţelegere. Dar mă speria tocmai faptul că se refereau la mine toate acele cuvinte.  Mă chinuiam să înţeleg ceea ce vrea să spună, şi care era rolul tuturor acelor întâmplări din viaţa mea, însă simţeam cum, pe măsură ce mă chinuiam mai tare să găsesc un răspuns, acesta se depărta şi mai mult.

„Eşti predestinat unor lucruri măreţe, puştiule!” Aripile sale se deschideau din ce în ce mai tare, cufundând camera într-o lumină parcă mai profundă ca oricând. Strângeam puternic din ochi pentru a mă feri, însă ştiam că nu avea ce rău să-mi facă. Lucruri măreţe. Îmi tot repetam asta în gând, în timp ce lumina devenea întuneric, iar apoi din nou lumină, şi din nou întuneric. O tot ţinea aşa, la nesfârşit, în timp ce eu mă tot zbăteam să mă obişnuiesc. Da, sună poetic, dar încercam să mă obişnuiesc cu lumina şi cu întunericul din viaţa mea.

– Peste zece ani –

Mă întrebaţi dacă sunt emoţionat? Foarte. Nici nu îndrăznesc să încerc a descrie câte emoţii pot avea. Am un tic al meu, de a-mi aranja părul de fiecare dată. De fapt, nu-i fac nimic, doar îmi trec mâna prin el, dintr-un reflex prost ce l-am deprins în timp. Muzica s-a oprit. Prea mulţi ochi s-au aţintit subit asupra mea. Dar trebuie să mă obişnuiesc şi cu asta. „Bună seara!” strig eu, suficient de tare încât să-mi pot auzi ecoul în întreaga sală. Sau poate era doar imaginaţia mea, ce-mi joacă feste.

„Am să încep prin a vă mulţumi tuturor că sunteţi acum, aici, alături de mine, în acest moment al vieţii mele.”

N-am să mint, mă gândisem destul de mult la ce urma să zic. Problema e, vedeţi voi, că n-am mai ţinut cont de absolut nimic. Totul e pură improvizaţie. „Mi-am petrecut ultima perioadă de timp muncind din greu pentru un proiect în care cred cu toată tăria. Am adunat astăzi aici cele mai complexe caractere pe care le-am cunoscut vreodată. Şi vreau să fiţi mândri de voi pentru asta.” Am reuşit; am ajuns în acel punct al vieţii mele pe care l-am aşteptat cu atâta dorinţă preţ de optsprezece ani. Optsprezece ani. La mulţi ani! Îmi urez singur, nu vă speriaţi, aşa sunt eu: nebun. Pentru că dacă n-aş fi, probabil că n-aş putea face ceea ce urmează să fac. Am privit încă o dată către cartea pe care o ţineam în mână. Am zâmbit.

„Domnişoarelor, domnilor… Numele meu este Alexandru Ion, iar în seara asta, începem evoluţia!”

– Sfârşit –